Elegie pentru floarea-soarelui

Credeam c-a plecat vara, că s-a stins lumina ei. Dar am găsit-o, încă râzând, pe chipul unui lan de floarea-soarelui rătăcit, zilele trecute, pe un câmp din Mol­dova. Căzuse prima zăpadă a iernii și floarea-soarelui își pusese pălăriile galbene pe cap și-mi făcea din depărtare semn cu mâna.

Am oprit mașina, pornind înfrigurat spre ea. Îmi venea să mă bucur, văzând-o, dar îmi venea, în același timp, și să plâng. Era ca și cum se așternuse ninsoarea chiar pe lumina ochilor mei. Mă durea lumina lor, durându-mă toată lumina verii de pe câmp. De pe acel câmp unde începuse să fie iarnă.

Nesăbuitelor! am strigat la ele în gând, ce v-a apucat să vă îndepărtați atât de mult de miezul verii? Cum de ați ajuns până aici?

Pălăriile de floarea-soarelui râdeau în continuare, vrând parcă să-mi spună: ca să fim cât mai aproape de tine!

Le murea, văzând cu ochii, râsul pe chip. Și eu nu puteam să împiedic nicicum moartea lui, care era, de fapt, începutul morții lor.

Niciodată nu mi s-a părut lumina atât de tristă! Cum și cu ce-o s-o strâng, ca s-o pot pune la adăpost?

Lumina cea mare a cerului nu putea să facă nici ea nimic. Lumina mică a ochilor mei, nici atât! Doar să plângă mai departe șop­tit. Și să roage ninsoarea, ce îm­puțina lumina galbenă a pălăriilor de pe câmp, să aibă un pic de milă.

I-aș fi dat din mila mea multă, dar nu puteam. Am plecat de acolo, mai rușinat ca oricând.

Iartă-mă, draga mea floare a soarelui, că n-am putut să te iau cu mine! Că te-am lăsat singură cu prima zăpadă a iernii pe câmp!

Mi-e rușine și acum când mă gândesc la strigătul tău de ajutor.

O să poți, oare, să mă ierți?