Elemente de păgânism la ceremonia inaugurării tunelului elvețian Gotthard

Spectacolul desfășurat cu ocazia inaugurării pe 1 iunie a tunelului elvețian Gotthard, cel mai lung și adânc din lume, a stârnit multă vâlvă. Rapid mediatizat de presa main‑stream, care s‑a limitat la comentarii tehnice și oficial‑mondene, dar a excelat în prezentarea materialelor foto‑video, incitantul ceremonial a fost preluat și disecat de mai toate tipurile de presă. Filmările profesioniste, cu mai multe camere și montate în mai multe filmulețe, au fost realizate, probabil, de înșiși organizatorii evenimentului. Producerea și mediatizarea lor imediată confirmă dorința realizatorilor de popularizare a spectacolului‑fabulă și de exportare a acestuia dinspre elită spre mase.

Elemente de satanism și mitologie alpină, elogii aduse filmului mut, dar mai ales culturii trupului sănătos și muncii robotizante (oare unde am mai văzut asta?...), celebrări ale libertății transgenderilor (pe care le tot vedem), prosternări colective în fața unor altare obscure și jubilări ale țapilor cu peruci colorate. Irepro­șabil realizat din punct de vedere artistic de regizorul de teatru german Volker Hesse, mega‑spec­tacolul cu un buget de 8 milioane de euro, prezentat în fața a înalți funcționari și comisari europeni și care a antrenat peste 600 de dansatori, acrobați și actori, are de ce să ne tulbure.

Comentariile tabloidelor subliniau celebrarea mitologiei Alpilor și a muncii, părând mai degrabă praf în ochi sau „primul nivel de lectură a fabulei”. Le‑au urmat analizele mai substanțiale, dar cam mecaniciste, ale unor publi­cații de nișă, specializate în vânătoarea de ocultisme. Ele au fost preluate ca pâinea caldă și fără prea mult discernământ de presa de masă, astfel încât toată lumea știe acum că „ceva putred” s‑a petrecut în burțile Alpilor.

Toți comentatorii însă par să ignore mesajul esențial al spectacolului. Că ceremonii sataniste și, mai nou, celebrări ale transsexualismului tot apar în ultima vreme (la concertele Lady Gaga, heavy‑metal, la concursul Eurovision din 2015 etc.). Publicații specializate în „hermeneutici conspi­raționiste”, dar fără o competență teoretică în domeniu se întrec în a decripta, adesea abuziv, simboluri oculte în ceremoniile olimpiadelor, în arhitectura marilor aeroporturi și a templelor moderne, pe bancnote, în super­producții hollywoodiene, în ani­mații pentru copii, în muzică, jocuri video, modă etc. Prezența, oricât de îngrijorătoare, a elementelor acestor culte în cadrul mega‑ceremoniei alpine nu ar trebui, așadar, să ne mai mire. Și totuși, conjuncția acestor elemente alcă­tuiește o configurație semantică mai îngrijorătoare decât în cazurile citate.

Căci mesajul profund al spectacolului e dat de combinarea pachetelor de semne și simboluri vehiculate: mistice (sataniste), (homo)erotice și sociale (ale muncii și guvernării). Acestea din urmă, cele mai consistente, sugerează segregarea societății în două clase: „pietonii”, întruchipați de muncitorii minieri, energici, inexpresivi și robotizați - gloata majoritară. Cea de a doua este clasa „aristocratică” nenumeroasă, relaxată și excelând de sportivitate, a dansatorilor în lenjerie albă din „trenul progresului”, care, împins de muncitorii pedeștri, traversează glorios scena. (La vechii egipteni nuditatea în public - aici, lenjeria albă sugerând nuditatea - era o prerogativă exclusiv a regalității. De altfel, trei scarabei suspendați, într‑o scenă alegorică destul de obscură, vizibili doar într‑unul din montajele video, vor continua motivul egiptean.) „Aristocrații”, tot timpul la înălțime și grupați în perechi, nu interferează cu „gloata”, numai ei au drept la răsfățul iubirii, sau mai degrabă al desfrâului (hetero sau homo) și sunt în relație apropiată cu „geniul răului” (piticul mascat seminud cu aripi albe), cu care călătoresc în același tren. Grotesc și spectral, acesta planează deasupra lor, protejându‑i și înfricoșând parcă gloata, din care doboară câțiva muncitori.

Separarea netă a celor două clase - sugerează spectacolul - nu se face după avere și specificul muncii, conform normelor capitalismului clasic, ci prin „natura” lor diferită. „Firea” dansatorilor în alb nu e amestecabilă cu cea a „gloatei majoritare”. „Natura” lor (biologică, tehnologică, etică) e intrinsec diferită! Dar cum poate interfera biologicul cu tehnologicul și eticul pentru a produce o nouă „specie”? Răspunsul, cândva de domeniul SF, îl sugerează noile tehnologii cyborg și transgender, cu ideologiile aferente, care transpar repetat în fundalul spectacolului. E vorba de apariția unei noi îrase” dominatoare, a unui nou „supraom”? Căci încă de la apariția lor pe mesele scena­riștilor, ulterior ca personaje în filme și jocuri (așadar în fantasmele tinerei generații), iar azi în laboratoarele de biotehnologie, aceste două „specii” sunt văzute ca superioare normalității. Pro­fețiile Übermensch‑ului lui Nietzsche, premergătoare nazismului, întrupate în Metropolis‑ullui Fritz Lang și în toate speciile de Frankensteini, renasc din catacombele unui tunel, mai actuale ca niciodată. Sunt rizibile oare? Nu știu. Dar Ivan Turbincă m‑a învățat că râsul este un bun tonic.

Un singur lucru mă miră. Cum de producătorii spectacolului, vizibil atât de siguri pe pârghiile prezentului, ignoră că „nu mor caii când vor câinii” și că viața oricărei dictaturi este cu atât mai scurtă cu cât nedreptățile comise pentru instaurarea și menținerea ei sunt mai grave?