Emanuil Gojdu în presa românească a vremii sale

În 9 februarie se împlinesc 220 de ani de la nașterea renumitului mecena român Emanuil Gojdu (1802-1870), desemnat în 2020 drept cel mai mare filantrop ortodox român laic. În toamna anului respectiv, dedicat de Biserica noastră comemorării marilor filantropi români, trei profesori ardeleni l-au readus pe Emanuil Gojdu în atenția publicului românesc contemporan prin publicarea unui volum care restituie 218 articole și știri de epocă despre viața și activitatea cunoscutului avocat român de la Budapesta.

În lucrarea „Emanuil Gojdu în presa românească din Transilvania și Ungaria” (Editura Armanis/Editura Mega, Sibiu/Cluj-Napoca, 2020, 396 p.), Aurel Pavel, Cornel Sigmirean şi Laurențiu Toma au selectat şi transcris articolele din paginile a patru periodice românești importante din secolul al 19-lea: Telegraful Român, oficiosul șagunian, publicat la Sibiu începând cu ianuarie 1853 și până în ziua de astăzi; Concordia. Jurnal politic și literar, tipărit la Pesta între august 1861 și decembrie 1870; Familia. Foaie enciclopedică și beletristică cu ilustrațiuni, înfiin­țată la Pesta în 1865, mutată apoi la Oradea; Federațiunea. Jurnal politic și literar, comercial și economic, apărută la Budapesta între anii 1868 și 1876. Volumul este un tribut de recu­noștință adus personalității și memoriei filantropului Emanuil Gojdu, reținut în memoria colectivă românească nu atât datorită biografiei sale remarcabile, cât mai ales fundației ce-i poartă numele. Fundația Gojdu, despre care s-au scris mai multe cărți în ultimele trei decenii, a avut o contribuție esențială la formarea elitelor românești din Ungaria și Transilvania între anii 1870 și 1920, prin susținerea studiilor elementare, gimnaziale și universitare a 1.615 elevi și studenți ortodocși români din Austro- Ungaria, în timp ce 426 au dobândit doctoratul în științe. Din galeria bursierilor Gojdu fac parte nume proeminente ale vieții culturale, intelectuale și politice din România secolului 20, precum Victor Babeș, Valeriu Braniște, Virgil Ciobanu, Constantin Daicoviciu, Silviu Dragomir, Ioan Fruma, Octavian Goga, Petru Groza, Aurel Lazăr, Ioan Lupaș, Virgil Nemoianu, Teodor Neș, Dumitru Stăniloae, Ioan Stroia, Traian Vuia, Aurel Vlad, ș.a.

Născut la Oradea, la 9/21 februarie 1802, în familia negustorului aromân Atanasie Popovici-Gojdu și a Anei Poynár, Emanuil Gojdu a urmat studiile primare la Școala Ortodoxă Română din Oradea, cele secundare și medii la Gimnaziul Superior Romano-Catolic din Oradea, iar cele superioare la academiile de drept din Oradea (1820-1821), Bratislava (1821-1822) și la Universitatea din Pesta (1822-1824), unde a obținut diploma de avocat în 1824. Stabilit în capitala Ungariei, și-a deschis propriul birou de avocatură și notariat, devenind în scurt timp celebru, profilându-se drept o autoritate juridică respectată și căutată pentru rechizitoriile și pledoariile sale, publicate și propuse ca model studenților la drept de la Pesta și Bratislava. Bucurându-se de succes profesional, a devenit treptat un om foarte înstărit, dobândind proprietăți funciare și imobiliare care i-au deschis calea spre viața politică de vârf și i-au oferit posibilitatea de a-i sprijini pe tinerii studenți și intelectuali români de la Buda și Pesta. Între demnitățile publice ocupate s-au numărat cele de comite suprem al comitatului Caraș (1861-1862), deputat de Tinca (Bihor) în dieta de la Pesta (1865-1867), membru al Casei Magnaților, camera superioară a parlamentului maghiar (1861-1870), și judecător la Curtea Supremă a Ungariei (1869). Emanuil Gojdu s-a implicat cu toată energia și înțelepciunea în mișcarea națională a românilor din Imperiul austriac și austro-ungar, dovedindu-se un ardent sprijinitor al emancipării naționale și bisericești a confraților săi din imperiul dunărean pe durata deceniilor patru, cinci, șase și șapte ale secolului al 19-lea.

Istoricii au arătat că punctul culminant al carierei politice a lui Emanuil Gojdu a fost înregistrat în 19 mai 1861, când de la tribuna Casei Magnaților din Pesta, „apărătorul națiu­nii române” a dat o replică impecabilă ca argumentare episcopului romano-catolic Hajnald Lajos de la Alba Iulia cu privire la principiile invocate de români împotriva uniunii Transilvaniei cu Ungaria la 1848, presa românească din Ungaria și Transilvania aducându-i numeroase laude, iar cetățenii capitalei maghiare discutând „pretutindeni”, „prin cafenele”, după cum relata în epocă Aurel Cosma, numai despre Gojdu (p. 19). Relatând despre intervenția sa magistrală în mijlocul magnaților și rumoarea stârnită, Telegraful Român, nr. 24 din 15 iunie 1861, l-a încununat pe Emanuil Gojdu cu o mulțime de elogii exprimate la superlativ, descriindu-l drept „advocatul cel renumit unguresc, fala advocaților din Pesta”, care se „făcu ieri advocatul, apărătoriul națiunii române în Casa Magnaților din Ungaria; omul care în toată viața sa a fost apărătorul drep­tății, defensorul celor asupriți, credincios și nemișcat în misiunea sa (...) față de sfânta cauză română”, apărând cu „brațul de fier și argumente nerăsturnabile interesul național și ne mântui onorea înaintea lumii”, Gojdu fiind astfel dat drept exemplu de „român, liberal și patriot adevărat” (p. 72).

Gojdu s-a bucurat încă din timpul vieții de recunoștința publică a studenților români de la Pesta, aceștia organizând pe parcursul anilor mai multe momente festive în cinstea generosului lor patron. Astfel, cu prilejul sărbătoririi vârstei de 60 de ani, studențimea și-a arătat aprecierea și gratitudinea nu numai pentru ținuta sa națională demnă şi pentru activitatea sa politică românească, ci mai ales pentru sprijinul financiar generos, oferit de-a lungul anilor învățământului, culturii, publicațiilor, studen­țimii române și Bisericii Ortodoxe Românești din Ungaria, toate acestea „eternizându-i numele între români”. Drept răspuns, Emanuil Gojdu a rostit în fața studenților o frază memorabilă, redată în ediția din 1/13 iulie 1862 a ziarului Concordia, care-i definește deplin personalitatea și activitatea: „Ca fiu credincios al Besericii mele, laud Dumnezeirea căci m-a creat de Român; iubirea ce am către națiunea mea neîncetat mă îmboldește a stărui în fapta, ca încă și după moarte-mi să erump de sub gliile mormântului spre a putea fi pururea în sânul națiunii mele”. Comentariul concluziv al redacției era cât se poate de sugestiv: „Păduricea vecină răsuna de entuziastele vivate ale junimii electrizate prin această descoperire a secretului unei inimi nobile” (p. 233). Un portret fidel i-a schițat în epocă avocatul Partenie Cosma, care l-a cunoscut în perioada studenției, scriind despre Emanuil Gojdu următoarele: „Era mândru de originea sa de român ortodox din popor (nenobil) și asta o manifesta ori unde i se da ocasiune, atât cu cuvântul, cât și cu fapta. La mese unde erau și străini, înainte și după mâncare, ostentativ își făcea cruce. La sărbătorile Paștilor, totdeauna când se punea la masă, cânta un Hristos a înviat. În casa lui numai cu străinii se vorbea în limba lor, în familie însă și cu românii numai românește, parte în dialectul macedo-român, parte în limba noastră, pe care el o știa din casa părintească, iar soția sa o învățase de la el și din desele conversări cu tinerii români (...). Casa lui, atât înainte, cât și după 1848, era cunoscută de casă românească, unde toți românii erau bine primiți și sprijiniți. În cancelaria lui avocațială aplicau numai tineri români. Trăiesc încă mulți din acești tineri universitari de odinioară, cari duminicile și sărbătorile după amiazi, vara, le petreceau în vila lui Gojdu, unde fără nici o invitare erau bine primiți și ospătați. Gojdu își petrecea cu ei, glumea și cânta cu ei cântece naționale, însuflețindu-i pentru idealuri naționale” (p. 14). Căsătorit de două ori, dar neavând urmași, la 4 noiembrie 1869, Emanuil Gojdu și-a redactat testamentul prin care punea bazele unei fundații care să-i poarte numele și să-i administreze averea, din veniturile acesteia urmând să se acorde burse de studiu elevilor și studenților români ortodocși din Ungaria dualistă. Acest act reflectă, așa cum remarca Victor Jinga, „fondul de aur al sufletului marelui filantrop”.

La 3 februarie 1870, Emanuil Gojdu a trecut la cele veşnice și a fost înmormântat în sectorul ortodox al cimitirului Kerepesi din Budapesta. Renumele i-a fost dus mai departe de „Fundația Gojdu”, cea mai mare fundație românească din Austro-Ungaria, administrată de o reprezentanță constituită din ierarhii și laicii ortodocși ai celor trei eparhii de la Sibiu, Arad și Caransebeș. Dincolo de succesul de o jumătate de veac al fundației, dar și de epilogul trist al acesteia după 1920, rămâne în istorie efigia unui spirit european generos, dedicat întru totul binelui comun și progresului spiritual-cultural, social-politic și național al poporului român de confesiune ortodoxă din Transilvania, Banat și Ungaria, volumul de față accesibilizând viața, activitatea și imaginea publică a acestui ilustru avocat, om politic și mecena, așa cum au fost reflectate în presa românească a vremii sale.