Emilia Chirițescu, bucuriile și încercările, nădejdile și confirmările unui chip luminos

Tradiția Bisericii Ortodoxe învață că slujitorii ei, monahii și credincioșii sunt păstrați în legătura de iubire (comuniune) atât cu cei de pe pământ, cât și cu cei din Biserica Triumfătoare. Mărturiile sunt numeroase și concludente.

Când fiii Bisericii trec din această viață, până la slujba Prohodirii, se rânduiesc lecturi din Psaltire, din Sfintele Evanghelii sau rugăciuni pentru odihna celor adormiți. Se obișnuiesc slujbe de priveghere, în unele zone numite „Priveghi”, ori Rânduiala „Stâlpilor”, care cuprinde pericope evanghelice. Stâlpii se mai întâlnesc și în Săptămâna Pătimirilor, dinaintea Sfintelor Paști, când citim în primele zile cuvinte din cele patru Sfinte Evanghelii.

Într‑o atmosferă plină de nădejde sfântă și de încredințare în adevărul Învierii, s‑a petrecut și priveghiul pentru nobila doamnă Emilia Chirițescu, în zilele încheierii praznicului Înălțării Domnului la cer. Nimic întâmplător, întrucât ştim că Mântuitorul S‑a înălțat la cer pentru a pregăti loc ucenicilor Lui: Mă duc să vă gătesc loc (Ioan 14, 2).

Nădăjduim că astfel de locuri se pregătesc îndeosebi pentru cei a căror credință, dragoste, nădejde, trăire și fapte meritorii rămân pilduitoare, nu doar pentru familia lor, ci pentru întreaga comunitate.

Rămân grăitoare atenția și dragostea doamnei Emilia și a familiei ei pentru cei adormiți. Niciodată zilele de pomenire a celor mutați din viața aceasta nu treceau fără să fie însoțite de fapte bune, de un pomelnic dus la biserică pentru cei ce se cuvin a fi pomeniți, până când închidem și noi ochii...

Părinții Bisericii ne îndeamnă: „Cei care își pomenesc morții vor fi și ei pomeniți. Cei care îi uită pe morții lor, curând vor fi și ei uitați”.

Cea mai importantă lucrare pentru cineva apropiat sau chiar pentru un străin rămâne rugăciunea, care străbate cerurile și ajunge înaintea lui Dumnezeu.

Doamna Emilia Chirițescu lasă un nume bun și un chip luminos de care își vor aminti familia, prietenii, cunoscuții, dar și mulțimea prietenilor, camarazilor de altădată, dintr‑o preafrumoasă, dar și încercată vreme a istoriei zbuciumate prin care a trecut ea și familia ei, din care, însă, a ieșit la liman, bucurându‑se, după cum se și cuvenea, în perioada de sfârșit a vieții ei.

Niciodată cuvintele nu pot vorbi îndeajuns despre viața unui om. Viața trece, cu bucurii și întristări, cu împliniri și neîmpliniri, cu clipe de așteptare și suferință, dar, peste toate, cu mari și negrăite bucurii, pe care Dumnezeu le oferă îndeosebi pentru credința puternică și pentru buna-cuviință a unora.

Cineva care are darul cuvintelor și le‑ar așterne pe hârtie ar putea scrie o carte pe marginea vieții doamnei Emilia Chirițescu, a tinereții ei, a copilăriei petrecute în chip minunat într‑o altă lume, aceea de până la instaurarea regimului totalitar din România, apoi a acelei lungi perioade de încercări și umilințe și, în fine, a anilor ce au dus către partea de sfârșit a vieții, cu mari bucurii, cu așteptate împliniri și cu restituiri binemeritate. Din frânturile cărții despre viața ei ar rămâne pilduitoare credința pe care a moștenit‑o din familia tatălui, farmacist și primar liberal, Gheorghe Arjoca, din Târgu Cărbunești, Gorj, și a mamei ei, Amelia, fostă Râmniceanu, originară din familia proprietarilor de vii ale ținuturilor Drăgășanilor, absolventă a Facultății de Istorie și legată de tradiția femeilor ortodoxe.

În atmosfera cuviincioasă a familiei, Biserica ocupa locul cuvenit, iar Emilia s‑a arătat următoarea unei credințe vii și a unei frumoase educații ortodoxe. Credincioasă, cultivată într‑un spirit înalt, cu tatăl farmacist și înțelept primar, iar mama iubitoare a adevărurilor istoriei, a dorit să devină farmacistă, dacă drumul nu i‑ar fi fost curmat înainte de împlinirea visului, odată cu schimbarea regimului politic din România, când farmacia familiei a fost naționalizată, iar tatăl a fost obligat să‑și schimbe de mai multe ori domiciliul, stabilindu‑se în Târgu Jiu. Sub presiunea acelor ani, copila crescută într‑un alt duh, cunoscând și nedreptățile germanilor aciuați într‑o vreme la Târgu Cărbunești, în timpul celui de‑Al Doilea Război Mondial, s‑a avântat plină de nădejde prin vremurile care se manifestau potrivnic.

S‑a căsătorit la 10 ianuarie 1954, cu doctorul Emilian Chirițescu din Târgoviște, aflat la Târgu Jiu, în serviciu militar. Soțul ei îl avea ocrotitor pe Sfântul Emilian, care a îndemnat tânăra familie să aibă același crez pe care l‑au avut odinioară martirii. Era o vreme a mărturisirii. Doi ani și vreo 10 luni mai târziu au primit ca dar de la Dumnezeu pe fiica Cristiana Irinel.

Doamna Emilia s‑a simțit obligată să rămână lângă părinții ei, oameni nedreptățiți și greu încercați, așa cum prea puțini mai fac acum sau făceau altădată, slujindu‑i cu credincioșie până la trecerea lor din această viață. În ultimul pătrar de veac, împreună cu soțul ei, s‑au mutat în casa fetei și a ginerelui, simțind, oarecum târziu, bucuriile și împlinirile vieții lor trăite în duh jertfelnic.

Stabilită în Capitală, doamna Emilia păstra toate în adâncul inimii, neuitând vreodată încercările și nedreptățile prin care trecuse familia ei, dar răbdarea i‑a fost încununată de redobândirea unor proprietăți care au aparținut familiei. În chip special, gândurile ei se îndreptau către via pe care o avuse în proprietate altădată bunica sa dinspre mamă, la care mulți au jinduit, i‑au stricat gardurile și turnul de pază, nedreptățind și ucigând proprietarii.

Împreună cu fiica și ginerele, s‑au străduit să dea frumusețe și armonie acestui loc, nu doar primind via pentru a o exploata, cât mai ales pentru a dezvolta podgoria și a o face de poveste, cum se spune că erau altădată viile, pădurile, terenurile agricole, fânețele, livezile, iazurile, morile, prisăcile, pe care românii le‑au iubit cu toată ființă.

În casa ei sau în via restituită, au poposit oameni importanți din țară și străinătate, clerici, demnitari, pictori, arhitecți, iubitori de frumos, care au învățat din această familie tradiția românească, a casei mereu deschisă călătorilor, prietenilor și chiar neprietenilor.

Am cunoscut și eu o parte din gândurile, trăirile și amintirile acestei doamne, care se bucura de orice dialog, vizită sau evocare. Nu se pot uita cuvintele înțelepte pe care ea, care se apropia de 90 de ani, le oferea de fiecare dată. Cum s‑ar putea uita replicile fine rostite în dialogul fructuos, umbrit de înțelepciunea vieții și a trăirilor, cuvintele frumoase care transpuneau totul într‑o atmosferă de poveste, una adevărată, cum rar se mai găsește.

Când pașii ei nu o mai puteau duce către biserică, nu era nici o slujbă pierdută, bucurându‑se permanent de transmisiunile televiziunii TRINITAS TV. Atentă la cuvintele care se rosteau în cadrul Liturghiei, le reproducea aproape în întregime, la fel unele scrieri din Ziarul Lumina, pe care îl citea zilnic.

Fiind de multă vreme familiarizată cu România Literară, Dilema ori alte publicații culturale, i‑a spus odată nepoatei ei că este preocupată doar să citească în fiecare zi cotidianul Lumina, întrucât ceea ce caută este lumina credinței, a faptelor bune și cuvintelor care‑l luminează pe om și‑l apropie de Dumnezeu.

Atmosfera păstrată în familia doamnei Emilia Chirițescu este atmosfera sau frumusețea de altădată a familiilor românești, care nu trebuie să se piardă, iar exemplul unei luptătoare demne și pline de înțelepciune poate inspira și pe alții.

Se cuvinte a fi păstrat chipul acestei femei luptătoare, reprezentantă a unor vremuri care au apus, al unei mame și bunici iubitoare, al unei gazde primitoare, prietenă și binefăcătoare a Bisericii, ascultătoare a cuvintelor Evangheliei și a sfintelor slujbe, a predicilor și a frumoaselor cântări, a oamenilor și a mesajului istoriei, dar mai ales a învățăturilor sfinte, nepieritoare.

Este chipul unei persoane care oferă exemplu altora, prin ea înțelegând că Dumnezeu are oameni aleși în fiecare loc și timp.

***

Ni se spune că în pustiul Egiptului s‑a dus un tânăr care dorea, în primele veacuri creștine, să devină monah în patria anahoreților. Într‑un loc a cerut să fie primit, dar bătrânul sihastru i‑a spus: „E greu aici, du‑te în lume. Viața din lume este mult mai ușoară”. Acela a insistat și, în cele din urmă, bătrânul i‑a spus: „Dacă vei face ce îți cer, vei putea rămâne aici”. Și i‑a cerut în prima noapte să meargă și să‑i laude pe toți cei care se odihneau în morminte, lângă chiliile lor, pe cei dinaintea lor. Și el i‑a lăudat. Le‑a spus cuvinte frumoase. A doua noapte, bătrânul i‑a spus: „Du‑te și‑i batjocorește pe cei din morminte”. Când s‑a întors, l‑a întrebat: „Ce au spus cei din morminte când i‑ai lăudat sau când i‑ai vorbit de rău?” Și tânărul acela i‑a spus: „Nimic”. „Dacă vrei să te mântuiești, să fii ca aceștia. Să nu răspunzi nici la laude, nici la cuvinte de ocară”, l‑a îndemnat bătrânul pustnic.