Eminescu şi dorurile după cer

Mănăstirile au fost întotdeauna Porţi ale Cerului, locuri unde oamenii au pregustat încă din această viaţă bucuriile veşniciei prin participarea la slujbe, mărturisire, ceasuri de linişte şi meditaţie. Monahii ortodocşi au deschis porţile mănăstirilor şi celor din lume, primindu‑i cu bunăvoinţă şi îndemnându‑i să meargă pe calea cea strâmtă care duce la Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre ei au păstrat mănăstirile între locurile dragi ale inimilor lor şi au revenit întotdeauna ca acasă, ostoindu‑şi în aceste oaze duhovniceşti setea după înălţimile pe care, din anumite pricini, oamenii nu pot să le atingă în această viaţă. Cei simpli, cu a lor credinţă nealterată de îndoieli, au învăţat din evlavia monahilor nevoitori şi au devenit în multe cazuri trăitori în duh filocalic, care şi‑au dus povara crucii în mijlocul lumii, în cetăţile cu încercări şi viaţă grea, alinându‑şi „pelinul” drumului cu rugăciunea şi cuvintele Vieţii Veşnice.

Cei care au primit mulţi talanţi, creatorii de valori, au găsit în mănăstiri locuri umbrite de darul lui Dumnezeu, care i‑a inspirat; de multe ori opera lor a atins perfecţiunea, primind aceasta ca o picătură din izvorul cel nesecat care vine de la Dăruitorul a toate pentru toţi.

Mihai Eminescu a avut o legătură specială cu Biserica, chiar dacă ea n‑a fost suficient de clar reliefată. Puţini ştiu că el a numit Biserica Ortodoxă Română mama spirituală a poporului român.

La vârsta maturităţii a citit din paginile Scripturii, pe marginea manuscrisului care cuprindea poezia capodoperă („Luceafărul”) regăsindu‑se trimiteri din Evanghelia după Ioan, cu Logosul Care S‑a făcut trup şi S‑a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.

Printre cele mai frumoase versuri ale poetului se află şi cele închinate Izvorului nemuririi noastre:

„Crăiasă alegându‑te

Îngenunchem rugându‑te

Înalţă‑ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie;

Fii scut de întărire

Şi zid de mântuire,

Privirea‑ţi adorată

Asupră‑ne coboară,

O, maică preacurată

Şi pururea fecioară,

Marie!

Noi, cei din mila Sfântului

Umbră facem pământului

Rugămu‑ne‑ndurărilor

Luceafărului mărilor,

Ascultă‑a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată,

Lumină dulce, clară,

O, maică preacurată

Şi pururea fecioară,

Marie!”

În copilăria sa, poetul a petrecut perioade de timp la Mănăstirea Agafton din ţinutul Botoşanilor, unde mama sa avea trei surori care au îmbrăţişat viaţa călugărească. Schimonahiile Fevronia (†1895), Sofia (†1897) şi Olimpiada (†1902) Iuraşcu erau călugăriţe model în obştea Mănăstirii Agafton, care număra atunci până la 200 de vieţuitoare. Ele au adus la mănăstire şi pe o nepoată de‑a lor, Safta Velisarie, devenită apoi vestita călugăriţă Xenia. Avea darul lacrimilor şi, într‑o zi, ucenicele au întrebat‑o: de ce plângi, maică Xenia? „Plâng pentru vărul meu (Mihai Eminescu), că a avut o viaţă zbuciumată şi a murit de tânăr...”

Olimpiada Iuraşcu a fost stareţă la Agafton cinci ani. O mărturie tulburătoare se află pe filele unui pateric manuscris, păstrat la Biblioteca Academiei Române, care a aparţinut călugăriţelor Fevronia, Sofia şi Olimpiada Iuraşcu. Pe fila 92, jos, se află o însemnare autografă a poetului Mihai Eminescu. Este mărturia că în chiliile mănăstirii citea din paginile sfinte, aşa cum arată şi patericul amintit. Ce‑ar fi fost, oare, dacă Eminescu s‑ar fi aplecat mai mult asupra învăţăturii creştine?

Frumuseţea slujbelor ortodoxe, dar şi rânduielile specifice monahilor se regăsesc în opera sa. Lumina lină a făcliilor de ceară alunga întunericul şi trimitea asupra icoanelor aura zilei a opta, iar cântările călugăriţelor umpleau văzduhul de parfumul unei lumi nepământene în care muritorii îşi croiau drum cu dorinţa de a trăi veşnic.

În biserica de la Agafton, ori la Ipoteşti sau altundeva, Eminescu va fi auzit cuvintele tânărului din Evanghelie care s‑a apropiat de Domnul şi L‑a întrebat: „Doamne, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Dorul acesta după vita aeterna l‑a căutat şi poetul, dincolo de hăţişurile şi capcanele care se ivesc muritorilor şi care, din păcate, ne fac prizonieri pentru mult timp ori chiar pentru totdeauna. Gândul la moarte l‑a învăţat tot de la monahiile Agaftonului, iar rânduiala îngropării în rogojină o regăsim în „Mai am un singur dor ...”:

„Nu voi sicriu bogat

Nu‑mi trebuie flamuri

Ci‑mi împletiţi un pat

Din tinere ramuri.”

Vieţuitoarele Agaftonului erau aşezate în mormânt fără sicriu bogat, doar înfăşurate în rogojini, un alt fel de împletitură de tinere ramuri.

Drumurile zbuciumatei vieţi a lui Eminescu au dus adeseori în mănăstiri cunoscute, cum ar fi Putna, Văratecul ori Neamţul, ca să amintim doar câteva dintre ele. Se ştie că la Neamţ a poposit într‑o perioadă neagră a existenţei sale, când era bolnav şi cu mintea răvăşită. Pe un ceaslov de la Neamţ, un ieromonah care l‑a spovedit pe Eminescu cu puţin timp înainte de moarte făcea următoarea însemnare (text aproximativ, reprodus din amintire): „L‑am spovedit astăzi pe Mihai Eminescu. Era senin şi liniştit! Am stat de vorbă cu el vreun ceas şi apoi l‑am împărtăşit...”

Locurile de la Mănăstirea Neamţ păstrează în tradiţie câteva amintiri legate de poetul nostru naţional. Acesta simţea nevoia rugăciunii şi a liniştii. Ele l‑au pregătit întrucâtva pentru trecerea în ţara de dincolo de veac. Rugăciunile Bisericii l‑au însoţit şi după aceea mereu, ca o recunoştinţă pentru darurile primite de la Dumnezeu, pe care le‑a aşezat în paginile închinate Cuvântului veşnic viu. Călu­găriţele de la Agafton l‑au pomenit cu evlavie şi au amintit adeseori de trecerea lui prin mănăstirea lor.

Primul Patriarh al românilor, Elie Miron Cristea, i‑a închinat lui Eminescu o teză de doctorat, de fapt întâia lucrare de acest fel dedicată geniului naţional. Au urmat nenumărate scrieri pe care criticii operei sale le‑au dăruit literaturii române, multe dintre ele având autori oameni apropiaţi Bisericii. La Altare sfinte s‑au înălţat rugăciuni pentru odihna sufletului său şi au fost evocate nu doar luminile operei sale, ci şi legătura pe care a avut‑o cu Biserica lui Hristos din ţinutul locuit de români.

Mireasma de tămâie s‑a contopit cu parfumul teilor înfloriţi, iar seara, pe deal, buciumul sună cu jale în ţinutul Bucovinei ca şi în vremea când poetul, însoţit de Ciprian Porumbescu, Slavici şi alţi români entuziaşti, petrecea nopţile de vară în vecinătatea mănăsti­rilor, amintindu‑le celor care uitaseră că istoria noastră are ceva sfânt şi vine de departe. Şoaptele tainice le‑a înţeles mai bine decât alţii şi le‑a aşezat în pagini nemuritoare. Pe altele le‑a dus cu sine dincolo, măr­turisindu‑le înaintea Cuvântului pe care L‑a slujit cu mă­iestrite cuvinte. Căutând printre tomuri colbuite, mitropolitul de pioasă amintire Antonie Plămădeală al Ardealului a descoperit opera Patriarhului Elie Miron Cristea, pe care a publicat‑o sub titlul „Pagini dintr‑o arhivă inedită”. Câţi dintre noi ştiu că primul român care i‑a închinat lui Eminescu o lucrare de anvergură a fost un mare ierarh şi că lui i‑au urmat alţii, care au căutat lumina înţelep­ciunii?

Citind cu atenţie opera poetului, descoperim înţelesuri creştine, inspiraţie, erudiţie, dar şi dorul după înălţimile unde Îşi are sălaşul Dumnezeu, de la Care şi prin Care sunt toate.