Enescu - izvoditorul de muzică pe razele dorului de Dumnezeu și de pământul românesc

Suntem datori să-I mulțu­mim lui Dumnezeu nu doar pentru darurile revărsate asupra noastră, ci și pentru lumina cuibărită în sufletele oamenilor dăruiți în calea vieții. Fie că îi cunoaștem îndeaproape, fie doar am auzit de ei, prin faptele și virtuțile lor, ne sunt aproape. Unii au trăit demult, în vremuri ce se pierd în ceața uitării, alții au fost contemporani ai străbunilor noștri. Dar toți, fără deosebire, au lăsat în urmă o amintire vie, nepieritoare.

Sunt semeni de-ai noștri, plămă­diți în pământ românesc, care au strălucit sau încă mai strălucesc. Pe lângă aceștia, mulți alți sfinți, veniți din depărtări, și-au aflat odihna între hotarele țării noastre, devenindu-ne ocrotitori și prieteni. Cine nu a auzit de cei care, prin voia lui Dumnezeu, au binecuvântat cu prezența lor Bucureștii, Iașii, Suceava sau Curtea de Argeș?

Au fost și români care s-au strămutat, prin voia lui Dumnezeu, departe de pământul strămoșesc, unii dintre ei ducând o viață cu adevărat sfântă. Gândul zboară către Cuviosul Ioan Iacob de la Neamț, care și-a săvârșit cea mai mare parte a nevoințelor sale în singurătatea aspră a Hozevei, unde și-a aflat sfâr­șitul întru sfințenie. Îi alăturăm pe cuvioșii de la Muntele Athos - Petroniu Tănase, Dionisie Ignat și pe alți străjeri ai rugăciunii - a căror viață, departe de pământul natal, a rămas totuși adânc înrădăcinată în duhul românesc.

Este un lucru bine plăcut să-i amin­tim, cu evlavie și recunoștință, pe cei care, pe meleaguri străine, au păstrat lumina credinței și dragostea de neam până la trecerea lor către veșnicie.

George Enescu - marele compozitor, dirijor, violonist și dascăl - și-a încheiat drumul vieții la Paris (†4 mai 1955), departe de ai săi, părăsit până și de cei odinioară apropiați. După ce a cutreierat lumea întreagă, ducând pretutindeni dorul și cântecul adânc al rădăcinilor sale, Enescu a închis ochii fără a mai apuca să revadă pământul românesc.

Tot acolo, cel mai mare sculptor român, Constantin Brâncuși, și-a încheiat viața, mărturisind, cu puțin timp înainte de a muri, că ar fi dorit să se întoarcă în ținutul obârșiei sale. Aceeași dorință, tăcută, dar arzătoare, a sălășluit și în sufletul lui Enescu, deși vremurile potrivnice îi închiseseră drumurile. Sub regimul totalitar, a cunoscut nedreptatea: bunurile i-au fost confiscate, iar cei dragi au plătit, în suferință, prețul apropierii de el.

Într-o scrisoare adresată primului-ministru de atunci al României, cu puțin timp înainte de moartea sa, George Enescu regreta că nu mai apucă să-și revadă țara, spunând și el, asemenea celor exilați departe de pământul Țării Sfinte: „Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?” (Psalmul 136, 4).

Legătura lui George Enescu cu Bi­serica s-a țesut firesc, în curtea lăcașului din satul natal, Liveni. Casa părinților lui, ce se afla odinioară față în față cu sfântul lăcaș, l-a crescut în cântecul clopotelor și al toacei, sub veșmântul blând al liturghiilor de duminică. De timpuriu, intrând în biserică, Enescu a descoperit fru­musețea adâncă a Sfintei Liturghii, iar această trăire avea să-i lumineze discret întreaga viață. Un unchi a mărturisit mai târziu: la doar doisprezece ani, după ce a luat parte la o slujbă, Enescu a fost copleșit de taina Dumnezeieștii Liturghii - o fascinație care nu l-a părăsit niciodată.

Pe ambele ramuri de neam, paternă și maternă, sângele său curgea din familii preoțești. Descoperirea aceasta se întărește dintr-un material minuțios documentat de părintele academician Nicolae M. Popescu, exclus din prestigiosul for cultural după instaurarea regimului comunist. În studiul său, Popescu amin­tește și de bunicul marelui compozitor, preotul Gheorghe Enescu - odinioară Enea - hirotonit diacon în 1847 și preot în 1859, cu o viață de peste o jumătate de veac slujită la Zvoriștea, în ținutul Sucevei. Acolo, la hotarul dintre Suceava și fostul județ Dorohoi, părintele Gheorghe cânta „ca îngerii” și strângea mulțimi de credincioși de departe să-i asculte glasul. Se spune că venea dintr-un neam de protopsalți, când încă vie era amintirea marilor psalmodieri românești, iar una dintre rudele lui era vestită pentru o voce „de aur”.

Mama lui George Enescu, fiica preotului Ioan și a preotesei Zenovia din Parohia Mihăileni, Boto­șani, adâncea și ea, prin descen­den­ța sa, mo­ștenirea bisericească. Astfel, Enescu nu doar a crescut în preajma cântării sacre, ci a purtat-o în sine ca pe un liman nevăzut al vieții sale.

Din fragedă vârstă, Enescu a dat dovadă de un dar uimitor. Cânta de parcă întreg cerul îi șoptea tainic în ureche. La Iași, primul care i-a descifrat geniul a fost compozitorul și profesorul Eduard Caudella, care, uimit de harul copilului necunoscut, l-a îndemnat să meargă mai departe. Au urmat apoi Viena, Parisul și marile scene ale lumii.

Într-o viață plină de frumuseți și străduințe, Enescu a susținut aproape 1.900 de concerte, dintre care peste 400 la București și aproape 300 la Paris. A călătorit în peste 120 de țări, ducând cu el un nume care avea să devină sinonim cu desăvârșirea. De la primele sale apariții și până aproape de sfârșitul vieții, a cunoscut gloria adevărată: săli pline, aplauze nesfârșite, cronici de laudă cum puțini muzicieni au primit vreodată.

Și totuși, dincolo de faima pământească, în inima lui Enescu a rămas mereu cântarea sfântă, psalmodiată odinioară în curtea bisericii din Liveni, în ritmul clopotelor și al toacei.

Atât din Primul Război Mondial, cât și din cel de-Al Doilea, s-au păstrat numeroase mărturii ale dragostei și devotamentului său față de oamenii răniți, de cei aflați în sufe­rință și de familiile celor care au murit pe front.

Mărturii din Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași îl surprind la căpătâiul bolnavilor, aducându-le alinare, așa cum, în alt loc, ni se povestește despre întâlnirea discretă cu pictorul Ștefan Luchian, imobilizat și lipsit de darul vorbirii. Într-una dintre zile, Luchian s-a trezit în fața unui om purtând o pelerină, cu chipul aproape acoperit, care i-a cântat două ceasuri. La sfârșit, vizitatorul necunoscut i-a strâns mâna și i-a mărturisit simplu: „Sunt George Enescu”.

Enescu a fost adesea prezent nu doar în spitalele mari din București sau Iași, ci și în spitalele de campanie din localitățile mici, unde nu doar a mângâiat suferința, ci a și organizat concerte caritabile pentru ajutorarea răniților. E important de menționat că, pe lângă grija față de omul în suferință și în condițiile cumplite ale războaielor amintite, a organizat concerte caritabile dedicate inclusiv ajutorării bisericilor aflate în ruină și uitare.

Un exemplu grăitor în acest sens este Biserica „Sfinții Împărați” din Târgoviște, ctitorie a lui Matei Basarab. Preotul paroh, un slujitor inimos, care se confrunta cu mari lipsuri, i-a scris, amintindu-i de o scurtă întâlnire avută în tinerețe. A primit de mai multe ori răspuns cu următoarele cuvinte: Merită să facem acest lucru? Și tot de atâtea ori, preotul îi răspundea: Merită. Enescu a venit personal la Târgoviște, susținând un concert, apoi, la cererea publicului, încă unul, pentru a strânge fondurile necesare reparării acoperișu­lui bisericii.

Tot prin susținerea lui, la Bistrița- Năsăud, s-au pus temeliile unei biserici, Enescu implicându-se cu tot sufletul, ca și cum ar fi fost unul dintre fiii locului.

Iașiul păstrează, la rându-i, amintirea pașilor săi. Între 1917 și 1919, a locuit într-o casă din Copou, cândva reședința lui Mihail Kogălniceanu, devenită ulterior muzeu. În ultimul an al șederii compozitorului în Iași, imobilul a fost cumpărat de scriitorul Sadoveanu, astfel că cei doi au locuit vreme de aproape un an în aceeași casă. Profira Sadoveanu, una dintre fiicele scriitorului, mărturisea că, adesea, familia scriitorului se bucura de acordurile fascinante ale viorii lui Enescu, care obișnuia să compună ori să cânte în apartamentul său, lăsând în aer parfumul unor vremuri irepetabile.

Când a aflat că profesorul său din tinerețe, Eduard Caudella, era pe patul suferinței, George Enescu nu a pregetat, ci a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-i alina dure­rea. Gestul său, izvorât dintr-o inimă adânc creștină, nu a fost o excepție. Viața lui e presărată pretutindeni cu asemenea fapte - discrețiile unei bunătăți desprinse din paginile Evangheliei.

Aidoma a fost și călătoria lui peste Ocean, îndată după cel de-Al Doilea Război Mondial, când a strâns ajutoare pentru frații români care sufereau în țară. După șederea în America, Enescu nu a mai revenit pe meleagurile natale, cu atât mai puțin cu cât asupra României se așternuse întunericul regimului comunist.

Prezența sa la Sinaia, unde a apreciat-o în mod deosebit pe Carmen Sylva (Regina Elisabeta a României), la Tescani, și în alte locuri din țara pe care o iubea, arată legătura de nezdruncinat pe care a avut-o cu pământul românesc. Pentru el, România nu era doar un spațiu geografic, ci o patrie a sufletului, a memoriei și a dorului.

Mărturiile păstrate peste timp îl zugrăvesc ca pe un om de o sensibilitate rară: ascultând din copilărie cântecele lăutarilor, îndeosebi pe Lae Chiorul - încă de la patru sau cinci ani -, înțelegând, totodată, și tăcerea, și suferința oamenilor, aduna în suflet ecoul vieții țărănești, pe care nu l-a uitat niciodată. Toate cele trăite de el în timpul petrecut în pământul românesc se regăsesc în importantele creații: în Poema română, Rapsodia română, Oedipe, Vox Maris și în întreaga sa operă, unde România vie, cu durerile și fru­musețile ei, nu încetează să cânte...

Există o mărturie care, dincolo de simplitatea ei, luminează întreaga structură sufletească a lui George Enescu și a familiei sale. Își amintea, cu emoție, de un cerșetor bătrân care obișnuia să se oprească la poarta casei părintești - „un biet moșneag oropsit”, spunea el. Îl recunoștea de departe, după glas. Mama îl trimitea mereu pe copilul Enescu la poartă cu un gologan, iar el primea în schimb un cuvânt sfânt: „Bogdaproste”.

Acel gest simplu a fost începutul unei promisiuni: „Doream să schimb traiul săracilor din jurul meu”. Își făcuse o făgăduință, încă de pe când era copil: dacă vreodată va avea mijloace, va purta grijă de cei în nevoie. Și s-a ținut de cuvânt. Când a crescut mai mare, a mers cu tatăl său la Iași cu o trăsură. Birjarul, care îi ducea în diferite locuri, în funcție de necesități, l-a impresionat profund. Și a mărturisit: „Dacă vreodată am să câștig bani cu violina mea, am să-i ajut cât pot pe astfel de oameni”.

Preocuparea sa filantropică nu a încetat niciodată. Nici în zilele grele de la sfârșitul vieții, când ajunsese să vândă din lucrurile sale pentru a merge mai departe, nu regreta pierderile materiale, ci doar faptul că nu mai putea face binele pe care și-l dorise mereu.

Dintr-o altă mărturisire, răzbate același fior al unei sensibilități sacre. După participarea la o Liturghie oficiată de bunicul său, spunea: „Mo­șule, am fost de față la o slujbă să­vâr­șită de bunicul și am rămas încântat de frumusețea serviciului. Eram atât de transfigurat, încât mă pipăiam să văd dacă, într-adevăr, sunt lângă Altar. Așa slujbă bisericească n-am mai pomenit, și-o voi ține minte toată viața mea”. Acel mo­ment, acea trăire l-au urmărit și l-au format. Legătura dintre genera­ții, dintre muzică și slujire, s-a păstrat în el ca o linie nevăzută de lumină.

M-a impresionat în mod deosebit și referirea părintelui academician Nicolae M. Popescu la bunicul lui Enescu, preotul Gheorghe Enescu din ținutul Dorohoiului. La început, m-am întrebat ce l-ar fi putut lega pe un preot bucureștean, cu rădăcini în Dâmbovița și cu prietenii în rândul clerului din Țara Românească, de un preot din nordul Moldovei. Am înțeles apoi: părintele Popescu participase adesea la concertele lui Enescu - inclusiv la cele caritabile - și astfel, prin muzică, credință și omenie, se țesuse o legătură tainică, dar trainică, între oameni care, deși trăiau în lumi diferite, aveau același orizont de suflet.

Cunoscutul istoric Nicolae Iorga afirma: „Oedipe este o strălucită operă în care se reflectă maiestatea calmă a biruitorilor voievozi moldoveni cu pietatea adâncă și discretă a acelorași domni înălțători de sfinte lăcașuri, cu adânc de umbră și pace șoptită a rugăciunilor de noapte târzie”. Observația marelui istoric este plină de profunzime, surprinzând dualitatea profund românească: forța tăcută și verticală a domnilor de altădată, alături de freamătul smerit al rugăciunii - șoapte ale nopților moldave, împletite cu ecouri de turlă și duh de psalmodie. În acest contrast - între înălțarea eroică și coborârea în smerenie - se regăsește sufletul unei opere care transcende timpul, dar și amintirea unei Moldove natale care l-a inspirat pe Enescu cu tăceri adânci și cântece nespuse.

Cinstirea memoriei sale, ca și a altor mari români, este nu doar o da­torie, ci un gest de neuitare, un act de demnitate colectivă. Prin comemorări, prin cuvânt și rugăciune, poporul român își arată recunoștința față de cei care au făcut din existența lor un dar pentru ceilalți. Rugăciunea Bisericii este, de fapt, mărturia că tot ceea ce facem pentru cei ador­miți sunt lucruri mai tari și mai importante decât despărțirile temporare dintre noi și cei pe care îi cinstim sau pe care i-am avut aproape pentru o perioadă de timp. Este puntea nevăzută care leagă, fără să ceară nimic, și le dăruiește celor pome­niți ceea ce este mai de preț: neuitarea și iubirea.

Într-o mărturisire rămasă peste timp, Enescu spunea cu simplitate adâncă: „Cum cred în muzica pe care o iubesc nespus, așa cred și în Dumnezeu Care m-a creat”.

Nu putem pune semnul egal între Dumnezeu și muzică, dar știm, cu certitudine, că muzica este una dintre căile prin care sufletul devine sensibil, se apropie de Dumnezeu. Enescu a fost - și rămâne - unul dintre acei aleși care au auzit, în adâncul sunetului, glasul Creatorului.

Bibliografie

Pr. prof. univ. Niculae M. Popescu, „Preoți de mir adormiți în Domnul”, Tipografia Cărților Bisericești, Bucu­rești, 1942.

Pr. Teodor Popescu, Evocări - Geor­ge Enescu, în: „Mitropolia Olteniei”, ian. - feb. 1980.

Grigore Ilisei, „Nostalgia enesciană a pământului românesc”, în Expres cultural, Anul IV, nr. 12 (48), decembrie 2020.

Viorel Cosma et al., Muzicieni din România, Editura Muzicală, București, 1999.

Pr. Gheorghe Cunescu, George Enescu la centenarul nașterii sale, în Biserica Ortodoxă Română, Anul C - nr. 1-2, ianuarie - februarie, 1982.

Arhim. Mihail Daniliuc, George Enescu, 70 de ani, printre cântările îngerești, în Ziarul Lumina, 6 mai 2025.