Epaminonda Anibal Bucevschi sau tăcerea care pictează istoria

Când a părăsit această viață, mult prea devreme, înainte de împlinirea vârstei de 50 de ani, în revista Familia s-a scris despre Epaminonda Bucevschi că „va străluci pe cer asemenea soarelui, iar noi vom rătăci prin codrii cu vâlcele, ca atunci în zilele acele”...

Aprecierea față de Epaminonda Anibal Bucevschi, exprimată într-o revistă de renume, ne arată că oamenii, cu aceeași ușurință cu care aplaudă, pot uita. Unii se opresc în uimire, alții trec mai departe, orbi față de strălucirea unei vieți care a ars scurt, dar intens. Admirația și uitarea nu pot fi așezate în aceeași balanță - prima e rară și nobilă, cealaltă, grăbită și ingrată.

Și totuși, uitarea din partea celor mulți nu e un sfârșit. Ea e un semn tăcut, adresat cerului: Dumnezeu nu-i uită pe cei pe care oamenii îi pierd din vedere. El păstrează vie flacăra celor ce au dăruit frumusețe lumii. Epaminonda Anibal Bucevschi, pictorul pe care îl evocăm, are o biografie densă, bogată în repere. Nu puțini sunt cei care, de-a lungul deceniilor, au vegheat asupra memoriei sale. Între aceștia, Leca Morariu strălucește prin perseve­rența cu care, vreme îndelungată, a zugrăvit în cuvinte viața unui om a cărui istorie s-a încheiat pământește în 1891, dar care continuă să trăiască prin lumină și culoare. Ochii săi au văzut dincolo de materie, au surprins lumina divină care transfigurează chipurile sfinților. În fiecare pensulă înmuiată în culoare, Bucevschi a pus o fărâmă din propriul suflet - un suflet care a cunoscut atât înălțimile gloriei, cât și adâncurile suferinței.

Și poate că tăcerea care înconjoară astăzi numele său este tocmai forma de respect pe care o merită arta sacră, o tăcere în care cuvintele devin de prisos, iar contemplarea și rugăciunea preiau locul discursului. În această tăcere, opera lui Bucevschi continuă să vorbească generațiilor, într-un limbaj care transcende timpul și spațiul, unind cerul cu pământul într-o simfonie vizuală de o frumusețe care înfruntă uitarea.

În 1934, la Cernăuți, Corneliu Gheor­ghian publica un studiu temeinic, o pledoarie puternică, pentru memoria și valoarea lui Epaminonda Anibal Bucevschi. Nu era prima dată când autorul îi închina rânduri, revista Făt-Frumos îl găzduise deja. A urmat, aproape un deceniu mai târziu, și studiul amplu al lui Leca Morariu (1943), o altă dovadă de cinstire adâncă, dar și de grijă constantă față de moștenirea unui pictor, pe care însuși Eminescu l-a numit - fără rezerve - „Rembrandt-ul Bucovinei”. Această comparație spune tot, pentru că, așa cum numele olandezului luminează peste veacuri istoria artei universale, așa și numele lui Bucevschi strălucea în Țara codrilor de fag printre cei ce simțeau și vedeau cu ochii duhului.

Aprecierea venită de la poetul nepereche nu este simplu elogiu, ci o mărturie prețioasă din partea celor care i-au fost aproape. Se spune că la Viena, dacă erai prieten cu Epaminonda, îl aveai neapărat alături și pe Mihai Eminescu. Îi lega mai mult decât o simplă afinitate: Eminescu nutrea o admirație autentică pentru picturile lui, pe care le privea cu o tăcere în care vibra recu­noașterea. Se întâlniseră la Putna, locul marilor înfăptuiri ale istoriei și ale Bisericii, aflat în calea atâtor răutăți și amenințări, în vremuri când stăpânirea austro-ungară încerca să rupă legăturile sfinte dintre limbă, neam și credință (1875-1918). În fiecare trăsătură de penel a pictorului Bucevschi se ascundea o rezistență într-o altfel de notă, o afirmare a identității naționale, într-o vreme când aceasta era primejduită din toate părțile.

Teodor V. Ștefaneli, în Amintiri despre Eminescu, mărturisește: „Eminescu și Bucevschi se cunoșteau din vârstă fragedă, din timpul hoinărelilor lor ardelene, ambii trecând pe la Beiuș și pe la Roma mică a neamului românesc, cum îi zicea copilandrul Eminescu Blajului”. Aceste drumuri comune ale ti­ne­reții au fost poate întâlniri rânduite de Dumnezeu, între două suflete menite să exprime, fiecare în felul său, esența spiritualității românești.

Biografia lui Epaminonda Anibal Bucevschi începe într-un colț liniștit de Bucovina, la Iacobeni, nu departe de Țin­utul Dornelor. Acolo a venit pe lume, la 3 martie 1843, în casa preotului Dimitrie și a prezbiterei Paraschiva. La puțini ani după naștere, tatăl său a fost transferat în satul Ilișești, loc cu rezonanță pentru Bucovina, unde avea să înființeze o școală primară, semn al unei familii care credea în luminarea prin carte.

După primele lecții în satul natal, tânărul Epaminonda a urmat școli de prestigiu în Cernăuți, Beiuș și Blaj, iar în 1863 a ajuns la Seminarul clerical din Cernăuți. Cu toate acestea, vocația lui era atracția pentru pictură, culoare și forme. La Cernăuți, l-a cunoscut pe pictorul vienez Carol Arendt, cel care zugrăvise catapeteasma Catedralei din capitala Bucovinei și acea întâlnire i-a pecetluit drumul. În perioada 1868- 1874, a fost bursier al prestigioasei Academii de Arte din Viena. Acolo a deprins meșteșugul penelului și, în același timp, s-a dăruit pe deplin prieteniei și idealului artistic. Din întâlnirea cu maeștrii vienezi s-a născut o sinteză unică între solemnitatea bizantină și eleganța occidentală, o împletire armonioasă, care îi definește stilul.

Viena acelor ani era un spațiu cultural, în care idealurile naționale se îmbinau cu modernitatea artistică, iar Bucevschi a știut să extragă esența ambelor lumi, pentru a crea o artă cu rădăcini adânci și ramuri înalte. După cum aveau să spună mai târziu cei care l-au cunoscut, pictorul era o inimă aleasă într-un trup modest, un suflet vechi în haine moderne.

Serbarea de la Putna din 1871 a fost, în biografia lui, un moment de înălțare sufletească. Atunci a conceput și a realizat, după propriile planuri, un impresionant „portic festiv”, în care încăpeau până la 2.000 de persoane, din cei peste 3.000 de români veniți din toate provinciile la comemorarea istorică, demonstrându-și nu doar talentul special în proiectarea și realizarea lucrărilor de artă, ci mai ales dragostea pentru trecutul românesc, pentru locurile sfinte și pentru eroii neamului. Un portic efemer a fost grăitoarea dovadă că arta sa era pusă în slujba unui ideal mai înalt, unitatea spirituală a românilor de pretutindeni, manifestată nu doar în cuvinte, ci și în spațiul sacru al memoriei colective.

A fost pictor diecezan la Cernăuți, zugrăvind nenumărate biserici și catapetesme, icoane și tablouri, a înveșnicit chipuri și a slujit, prin penel, atât altarul, cât și memoria unei comunități. A realizat portretul mitropolitului Silvestru Moraru Andrievici, ale mitropoliților Bucovinei, Teofil Bendela și Teoctist Blajevici, dar și ale unor episcopi ai Bucovinei, printre care Dositei Herescu, Daniel Vlahovici și Evghenie Hacman. Despre toate acestea, Corneliu Gheorghian oferă detalii prețioase.

La Putna, loc de cinstire a memoriei domnitorului Ștefan cel Mare, Bucevschi s-a regăsit, într-un fel de sinaxă a sufletelor, cu Mihai Eminescu, Ciprian și Iraclie Porumbescu, Ioan Slavici și alții asemenea lor, martori și făuritori ai unei epoci de aur. Aceste întâlniri între personalitățile timpului nu erau simple coincidențe, ci dovedeau conver­gența unor destine excepționale, a unor spirite însetate deopotrivă de frumos și de adevăr, reunite sub ocrotirea unui loc sfânt care a devenit, prin ei și prin alții asemenea lor, leagănul renașterii conștiinței naționale.

Din Enciclopedia Bucovinei, alcătuită de Emil Satco și Alice Niculică, aflăm și alte lucruri despre acest neprețuit fiu al Bucovinei, adesea uitat pe nedrept. De asemenea, încercările unor scriitori precum Leca Morariu și Corneliu Gheor­ghian de a-l readuce în conștiința publică au dat roade.

Ei au consemnat, cu pasiune și cu simțul datoriei față de memorie, biografia lui Epaminonda Bucevschi. Morariu aduce critici firești și îndreptățite celor care au întârziat să recunoască geniul, nu doar în cazul lui Bucevschi, ci și al marilor Creangă și Eminescu. Nu uită nici reticența lui Maiorescu față de Luceafărul poeziei românești. În aceeași lumină cade și tăcerea nedreaptă care l-a acoperit, pentru un timp, pe pictorul din Bucovina. Dar Morariu adaugă, cu fină ironie clasică, proverbul conform căruia un leu poate fi recunoscut dintr-o singură unghiuță: ex ungue leonem. Adică e de-ajuns un gest, o lucrare, o străfulgerare a talentului pentru a înțelege cu cine ai de-a face.

Același Leca Morariu, veritabil păstrător de comori spirituale, a înțeles că adevărații artiști nu aparțin doar contemporanilor lor, ci și generațiilor viitoare, pentru care operele înaintașilor devin ferestre deschise spre sufletul unei epoci revolute.

Din textele răspândite în diferite publicații ale vremii, se poate reconstitui un portret compact, o frescă recuperatoare. Pe lângă datele biografice apar și evaluările unor critici care s-au aplecat asupra lucrărilor lui Bucevschi. Aceștia nu au întreprins o simplă analiză, ci o restituire prin cuvânt și o readucere la lumină a unui artist care, chiar dacă a fost cândva lăsat în umbră, astăzi poate fi considerat unul dintre marii pictori ai sufletului românesc.

Leca Morariu amintește de o întâmplare al cărei protagonist a fost Vicențiu Babeș, o mărturie care vorbește mai mult decât orice elogiu despre forța artei lui Epaminonda Bucevschi. Într-o zi, pe străzile Vienei, în vârtejul rafinat al capitalei imperiale, Babeș zărește, într-o vitrină încărcată de obiecte de lux și arte, o icoană mare, pictată în ulei. Scena înfățișa o clipă din viața poporului nostru, redată cu o noblețe care i-a captivat privirea. „Cum de-a ajuns această scenă castă și romantică în mijlocul Vienei frivole?”, s-a întrebat el. Chipul tinerei din tablou părea pierdut printre ochi străini, fără să-și găsească locul. Era o frumusețe care nu-și căuta cumpărător, ci tâlcuitor. Acest tablou ce evoca lumea românească, rătăcit în vitrina vieneză, era el însuși o metaforă pentru destinul artistului bucovinean: un talent autentic care, deși format în mediul artistic al capitalei imperiale, a rămas ancorat cu sufletul în spiritualitatea nea­mului său, creând o punte între două lumi aparent ireconciliabile.

Babeș a citit semnătura: E. Buczewsky și l-a crezut polonez. Negustorul, mândru de marfa sa, îi cerea o sumă mare și lăuda cu însuflețire autorul, spunând că este un maestru genial, o mândrie a Școlii de Arte din cadrul Academiei vieneze, un artist care lucrează „după natură”. Doar că natura pe care o zugrăvise pictorul nu era a vreunei țări nordice, ci a țării codrilor de fag. Așa a descoperit Babeș că opera nu era a unui polonez, ci a unui român, numele grafiat diferit nefiind decât un ecou al confuziilor vremii.

Apoi, în atelierul lui Bucevschi, Vicen­țiu Babeș a văzut multe alte lucrări de-ale pictorului, unele aflate în stadiul de schițe, altele deplin executate, parte dintre ele ajunse apoi în Anglia, Belgia, Olanda și chiar America. Arta lui Epaminonda Bucevschi a trecut granițele și s-a așezat, discret și firesc, printre creațiile vizuale originale ale culturii europene.

Tablourile lui stârneau o profundă uimire. Mulți mărturiseau că rămăseseră vrăjiți, nu doar de iscusința mâinii, ci și de lumina interioară a pânzelor sale. Vicențiu Babeș amintea cum unii îl rugau stăruitor să mai scrie despre acest artist discret și nobil. Cunoscuții pictorului îi admirau nu doar talentul, ci și omenia. La îndemnul lui Babeș, Bucevschi și-a dat, cu reținere, acordul ca să fie publicat chipul său în revista Familia, în 1880. A fost o excepție cu totul extraordinară, ținând cont de faptul că acest om aproape nu s-a gândit vreodată la sine.

Cercetătorii care s-au ocupat de opera lui au constatat cu uimire că Bucevschi nu și-a zugrăvit niciodată un autoportret. Chipul său a fost surprins într-o singură fotografie, și aceea realizată mai mult la insistențele apropiaților. Dascălul bucovinean Dionisie Sorocean confirmă: „nici urmă de autoportret”. Iar Corneliu Gheorghian, biograful atent al vieții sale, afirmă limpede: „Bucevschi era un om de o modestie rară, aproape ascetică în raport cu propria imagine”.

Dar despre opera lui aprecierile nu contenesc. Unele dintre lucrările sale au ajuns în muzee și colecții particulare; altele s-au pierdut ori așteaptă încă să fie redescoperite. Picturi semnate de Bucevschi se găsesc la Academia Română și la Arhiepiscopia Romanului și Bacăului. La Academia Română se păstra un album al Episcopului Melchisedec al Romanului, care conținea câteva facsimile din Evanghelia ștefaniană, manuscrisul de la Humor, și din Evanghelia manuscriptă a lui Grigore de la Voroneț. Printre ele, câteva lucrări semnate de Epaminonda Bucevschi. Altele, din păcate, lipseau. Să fi fost sustrase? Sau, poate, n-au fost așezate acolo niciodată. O însemnare prețioasă dintr-o comunicare a academicianului Nicolae Ionescu amintește de „Aerul” descoperit de Bucevschi la Mănăstirea Putna, un epitaf de o rară frumusețe, în care portretul lui Ștefan cel Mare este cusut cu fir de aur și de argint.

La una dintre ședințele Academiei, Epaminonda Anibal Bucevschi a venit personal de la Viena, purtând cu sine cópii după portretele domnitorilor români, lucrate cu grijă în atelierele din Bucovina și Iași. Nu venea doar cu ima­gini, ci cu o memorie vie, cu amintirea unui neam întreg, într-un timp în care imaginea era adesea singura formă de păstrare a demnității. În cele din urmă, inclusiv Bogdan Petriceicu Hasdeu, neînduplecat adversar al recunoașterii portretului din Evanghelie, a fost convins, punându-se astfel capăt unei controverse mult-disputate în acea vreme.

Cu modestia unui cărturar tăcut și cu rigoarea unui martor fidel istoriei, Bucevschi a prezentat Academiei Române mai multe cópii de portrete domnești. Printre ele, chipul lui Ștefan cel Mare, zugrăvit la Voroneț, la „Sfântul Ilie”, la Pătrăuți și la „Sfântul Dumitru” din Suceava. Le-a adus și pe cele ale lui Petru Rareș de la Humor, ale domnilor pictați la „Sfântul Nicolae” din Iași, dar și portretul Mitropolitului Grigorie, păstrat la Voroneț. Era o întreagă galerie de figuri care, prin mâna lui Bucevschi, reveneau la viață din frescele medievale ale mănăstirilor moldave.

Reproducerile nu erau simple cópii, ci adevărate acte de restaurare spirituală, prin care figurile istorice deveneau puncte vii de referință în conștiința națională. Fiecare trăsătură de penel era o formă de comuniune cu strămoșii, un dialog peste veacuri, în limbajul universal al artei.

Un moment cu totul deosebit a fost acela în care pictorul i-a oferit Episcopului Melchisedec un portret al lui Ștefan cel Mare. Ierarhul de la Roman, profund impresionat, a dăruit Academiei Române mai multe fotografii ale lucrării, chiar în ziua deschiderii Sesiunii, la 6 martie 1884. Nu era doar un gest protocolar, ci o recunoaștere publică a valorii operei lui Bucevschi, o încoronare simbolică a efortului său de recuperare istorică prin artă. Episcopul Melchisedec Ștefănescu, recunoscător, a dispus plata unei sume considerabile: 892 de franci în aur, virați prin Banca Română din București. Dar nu s-a oprit aici. Captivat de lucrarea primită, a comandat și o icoană cu Sfântul Daniil, inspirată din motivele Evangheliarului de la Voroneț, încă o dovadă a încrederii și admirației pentru pictorul bucovinean.

Corneliu Gheorghian amintește în studiul său că Episcopul Lucian al Romanului i-a vorbit despre portretul lui Ștefan cel Mare realizat de pictor pentru Melchisedec Ștefănescu, portret care se găsea atunci la Fundația Melchisedec din Roman. Apreciind valoarea acestuia, se întreba dacă portretul nu ar merita să fie expus la Academia Română sau la vreunul dintre muzeele bucureștene.

Se cuvine să amintim și prețuirea pe care Epaminonda Bucevschi o avea față de vechea pictură românească. Când i s-a cerut să intervină asupra frescelor din ctitoria lui Luca Arbore, răspunsul său, păstrat într-un raport sobru, dezvăluie o conștiință artistică excepțională: „păreții aceștia murdari ar trebui să fie curățiți, iar locurile unde a căzut tencuiala, reparată și zugrăvită din nou. Dar lucrul acesta nu se poate încredința oricui. Se cer de la un restaurator cunoș­tințe multe, care nu le poate poseda oricine, iar pictura e prea prețioasă, ca să se poată da ca încercare fiecărui zugrav de rând. Dacă s-ar proceda altfel, ar fi un vandalism, care nici prezentul, nici viitorul nu ni l-ar putea ierta. Mai bine să rămână picturile vechi sub pătura scutitoare de murdărie, căci încă și așa se prezintă mărețe, decât să iasă la lumină într-un mod care vatămă tot simțul estetic”. Această mărturisire a pictorului Epaminonda Bucevschi arată cât de mult prețuia operele și monumentele importante ale trecutului.

Atelierul său de la Viena era numit de cei care l-au cunoscut „cuib de rară și distinsă omenie”. Nu era doar un loc de creație, ci și un adăpost pentru suflete bântuite de vremuri grele. Acolo și-au găsit refugiul și Mihai Eminescu, și Ciprian Porumbescu, cel din urmă lăsând în urmă două epistole în care se citește nu doar prietenia, ci și uimirea sinceră față de măiestria lui Bucevschi, după ce văzuse tablourile sale.

Mărturiile care atestă valoarea și noblețea artistului sunt numeroase. Le găsim în texte din epocă, în evocări de mai târziu, în amintirile celor care l-au cunoscut sau i-au admirat lucrările. Dar, ca orice artist, nici Epaminonda Bucevschi n-a fost scutit de critici. Unii i-au reproșat alegerile cromatice, alții opțiunile stilistice și au făcut-o poate cu temei. Pictorul nu a mai apucat să le răspundă, s-a stins prea devreme, poate înainte ca mâna să-i fi dezvăluit toate tainele culorii subtile, ale picturii de „subțire”, cum i se spunea odinioară.

Dar ce a lăsat în urmă a fost suficient cât să ridice în jurul numelui său o arcadă de mare cinste, prin care a rămas în istorie nu doar ca pictor, ci și ca un martor tăcut al sufletului românesc. A fost apropiat de mari fețe bisericești, de Episcopul Melchisedec Ștefănescu, de Mitropolitul Silvestru Moraru Andrievici și de alți ierarhi, care l-au respectat atât pentru iscusința sa artistică, cât și pentru omenia și credința sa discretă, dar adâncă. Aceste prietenii duhovnicești erau adevărate alianțe spirituale între cei ce propovăduiau Cuvântul și cel ce-L făcea vizibil prin culoare, cu toții fiind slujitori ai aceleiași Lumini și martori ai acelorași valori eterne.

Contemporanii și cercetătorii de mai târziu au descoperit dovezi clare ale faptului că Bucevschi a pictat zeci de biserici din Bucovina, la Vicov, Stupca, Moldovița, Straja, Ilișești, Bălinești și în alte locuri, ridicând altare în imagini, cu lumină și culoare.

Leca Morariu spunea că lunga perioadă de uitare a pictorului s-a risipit. Și e adevărat: în ultimele decenii, slujbele de pomenire, evocările, articolele dedicate au început să reclădească ima­ginea lui Epaminonda Bucevschi în conștiința publică. Se vorbește chiar despre dorința de a aduna toate lucrările cunoscute într-un volum care să-i aducă, măcar parțial, dreptate.

Sub semnătura V.B. - probabil Vicen­țiu Babeș -, în revista Familia stă o frază amară și adevărată: Bucevschi, acest maestru al penelului și al concep­țiilor vizuale profunde, era prețuit în străinătate, dar prea puțin căutat de ai săi. Așa li se întâmplă, adesea, celor care dau totul pentru identitatea și fru­musețea neamului lor: sunt recunos­-cuți de departe și trecuți cu vederea de aproape. Este paradoxul dureros al profetului nerecunoscut în țara sa, dar și dovada că arta sa transcende granițele convenționale, vorbind limbajul universal al frumuseții și spiritualității, accesibil chiar și celor care nu-i împărtășeau credința sau originea.

Epaminonda Anibal Bucevschi nu a fost doar un pictor. A fost un martor, un artist care a pictat nu pentru glorie, ci pentru memorie. În tăcerea culorilor sale, în portretele domnilor moldoveni, în chipurile sfinților de pe catapetesme, în fresca Putnei, se simte vibrația unui suflet care a înțeles adânc ceea ce înseamnă „a aparține”. El n-a cerut nici aplauze, nici monumente. A preferat dis­creția, dar a lucrat cu o demnitate aproa­pe monahală, ca și cum fiecare tușă ar fi fost o rugăciune. Nu și-a pictat chipul, dar și-a lăsat ființa întreagă în lucrările lui. A trăit între luminile Vienei și umbra codrilor bucovineni, dar a rămas, până la capăt, al poporului simplu, al bisericilor de lemn, al prietenilor pribegiți, al celor care la fel ca el au visat o Românie unită prin cultură, credință și artă.

Lunga sa uitare a fost o nedreptate, dar nu una definitivă. Cuvintele celor care l-au cunoscut, frescele păstrate, icoanele care încă luminează biserici, portretele păstrate în muzee și albume vorbesc pentru el, astfel încât ceea ce rămâne în urma lui nu este doar fru­mu­sețe, ci adevăr viu. O dovadă că nea­mul nostru, atât de adesea rătăcit, a avut mereu oameni care au știut să spună, prin artă, cine suntem. Privind opera sa, înțelegem că adevărata nemu­rire nu stă în zgomotul gloriei, ci în șoap­ta discretă a frumuseții care continuă să reverbereze, ca o rugăciune neîn­treruptă, prin veacurile ce vin.

A-l cunoaște pe Epaminonda Bucevschi înseamnă a ne înțelege rădăcinile și a aprinde o lumânare, pentru ca numele lui să rămână în lumină...

Bibliografie

Emil Satco, Alis Niculică, Enciclopedia Bucovinei, vol. I (A-F), Ed. Karl A. Romstorfer, Suceava, 2018.

Corneliu Gheorghian, De-ale pictorului Epaminonda Bucevschi, Cernăuţi, 1934.

Leca Morariu, Epaminonda Bucevschi. Gloria picturii arborosene, coll. „Institutul Cernăuţi”, vol. 29, Cernăuţi, 1943.

Ilie Luceac - „Un pictor bucovinean uitat: Epaminonda A. Bucevschi”, în: Revista Istorică, 2002, 13, nr. 1-2, pp. 201-208.

Mihaela Ciobanu, „Muzeul de Artă Roman, un nou început”, în Memoria Antiquitatis, vol. XXVII, ed. Constantin Matasă, Piatra Neamț, 2010, pp. 385-410.

Iulia Andrieș, „Bucovina - oameni de cultură. Epaminonda Bucevschi și Ciprian Porumbescu”, Anuarul Muzeului Național al Bucovinei, nr. XXIV-XXV, 1997-1998, pp. 475-478.

Iulian Dumitrașcu, „Pictorul Epaminonda Bucevschi a fost comemorat la 130 de ani de la moartea sa. «A căutat să atingă perfecţiunea»”, https:// basilica.ro/pictorul-epaminonda-bucevschi-a-fost-comemorat-la-130-de- ani-de-la-moartea-sa-a-cautat-sa-atinga-perfectiunea/