Epitrahilul sufletelor

„Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce varsă harul Său pentru preoții Săi, ca mirul pe cap, ce se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, ce se pogoară pe marginea veșmintelor lui” - aceasta este rugăciunea pe care fiecare preot este dator să o rostească atunci când îmbracă epitrahilul. Nici o slujbă în Biserică nu se poate face fără acest veșmânt liturgic, de la cele mai mici la cele mai mari. La unele slujiri liturgice, preotul îmbracă mai multe veșminte, dar la nici una nu lipsește epitrahilul. Și cum în Biserică nimic nu se face fără rost, la fel este și acest obicei. Rugăciunea este inspirată de Psalmul 132, cel mai scurt din toată cartea Psaltirii: „Iată acum ce este bun și ce este frumos, decât numai a locui frații împreună! Aceasta este ca mirul pe cap, care se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se coboară pe marginea veșmintelor lui. Aceasta este ca roua Ermonului, ce se coboară pe munții Sionului, că unde este unire, acolo a poruncit Domnul binecuvântarea și viața până în veac” (132, 1-3).

Explicarea rugăciunii este una foarte simplă, dar, în același timp, profundă. Harul lui Dumnezeu este asemenea unui „mir” care se pogoară pe capul (mintea) preotului, luminându-l ce trebuie să spună sau să facă în misiunea sa. „Barba” amintită aici simbolizează ceva mai înalt, și anume comunitatea Bisericii pe care preotul o păstorește din încre­dințarea și cu ajutorul Mântuitorului Iisus Hristos. „Marginea veșmin­telor” o reprezintă cei care pot oricând să facă parte din Biserică dacă se vor pocăi, chiar dacă acum au ales o altă cale. Dragostea lui Dumnezeu se pogoară cu milostivire și la ei, dacă doresc să-L cunoască și să-I slujească din toată inima lor. Într-o foarte scurtă rugăciune regăsim, așadar, multe înțelesuri frumoase.

Așadar, când preotul rostește această rugăciune și așază pe gâtul său epitrahilul, el poartă cu sine atât iubirea lui Dumnezeu revărsată asupra minții lui, amintirea comu­ni­tății sale a cărei responsabilitate apasă și asupra sa, dar și gândul la cei care ar putea să facă parte din Biserică și, din cauza păcatelor și a orbirii sufletești, încă întârzie să o facă. Uneori, acest epitrahil atârnă greu pe grumajii preotului, asemenea unui laț care se strânge tot mai mult, în special când slujitorul Sfântului Altar nu își împlinește misiunea încredințată lui de Hristos. Alteori, însăși responsabilitatea îndrumării sufletelor apasă atât de mult, încât preotul se simte copleșit. Dar sunt și momente când jugul cel bun al lui Hristos devine ușor de purtat, pentru că este dus împreună cu El, prin blândețe și smerenie, prin do­rința de a sluji aproapelui, de a câștiga fiecare suflet pentru calea Împărăției cerurilor. Un cuvânt cu totul deosebit a fost rostit în acest sens de Sfântul Ierarh Antim Ivireanul: „De n-ați știut până acum și de n-a fost nimeni să vă învețe, iată că acum veți ști că am treabă cu toți oamenii câți sunt în Țara Românească, de la mic până la mare și până la un copil de țâță, afară din păgâni și din ceia ce nu sunt de o lege cu noi; căci în seama mea v-au dat Stăpânul Hristos să vă pasc sufletește, ca pe niște oi cuvântătoare și de gâtul meu spânzură sufletele voastre (s.n.) și de la mine va să ceară pe toți, iar nu de la alții, până când vă voi fi păstor” (Sf. Antim Ivireanul, „La Dumineca Vameșului, cuvânt de învățătură”, în: Opere, ediție critică și studiu introductiv de G. Ștrempel, București, Ed. Minerva, 1972, p. 28).

De gâtul meu spânzură sufletele voastre - o imagine cu adevărat sfântă, dar încărcată de o responsabilitate copleșitoare, care poate strivi dacă nu este purtată cu dragoste împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos. În această bucată restrânsă a veșmântului epitrahilului regăsim o întreagă teologie a călăuzirii și iubirii aproapelui, a poruncii de a sluji până la capăt, cu timp și fără timp, până la încheierea existenței noastre pământești. Care este oare sensul cuvintelor Domnului: „Voi hrăni sufletele preoților cu grăsime și poporul Meu se va sătura din bunătățile Mele” (Ieremia 31, 14)? Pe preotul care-și poartă cu atenție slujirea sa, Dumnezeu îl va sătura de „grăsimea” harului dumnezeiesc, pentru ca el să poată purta crucea păstoririi sale, dar și poporul va fi săturat duhov­ni­cește de Hristos, atât prin Sfintele Taine, cât și prin cuvintele, faptele și rugăciunea celui pe care El l-a trimis să slujească.

Nu este altă cale decât jertfa, nu este alt drum în afara slujirii, nu este bucurie mai mare decât întoarcerea sufletelor la credință, nu este întristare mai mare decât plecarea unui suflet din Biserică. Iar când porți epitrahilul, ești dator să-ți amintești toate acestea, la fel cum și cei pe capetele cărora îl așezi sunt datori să-și amintească de toate binefacerile pe care Dumnezeu le-a revărsat și le revarsă asupra lor fără măsură.