Eroismul tinerilor

Istoria neamului românesc nu a dus lipsă de modele eroice. Erou e acela care luptă pentru credinţă, pentru patrie, pentru fraţii lui, chiar şi atunci când calculele omeneşti arată că nu are sorţi de izbândă. Ba chiar s-ar putea spune că mai cu seamă atunci luptă eroul. Eroism înseamnă să te ridici împotriva nedreptăţii care vine asupra celorlalţi. Eroism e să spui adevărul chiar dacă minciuna domneşte în cetate. De obicei cronicile ne prezintă portretul eroului ca fiind tânăr sau bărbat în putere. El nu ezită să pună mâna pe sabie şi să înfrunte duşmanul în faţă. Însă erou nu e doar acela care se împotrivește răului cu puterea sa fizică. Erou e şi acela ce se jertfeşte de dragul neamului său şi mai ales, socotesc, erou e acela care luptă pentru împlinirea poruncilor lui Hristos, în ciuda ostilităţii generale. Astfel s-au purtat şi tinerii eroi din închisorile comuniste din România. Iată cum îi descrie, cu inegalabilul său condei, Nicolae Steinhardt: „Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin închisori decât bătrânii. Pentru că mai uşor renunţi la viaţă când ai timp îndelungat de trăit? Pentru că la tinereţe patimile sunt mai aprinse, dar şi vigoarea spirituală mai neîntinată? Pentru că n-au cunoscut ranchiunele, prejudecăţile şi duşmăniile generaţiei mai vechi? Pentru că erau mai puţin obsedaţi cu acreli şi răbufniri, mai puţin încărcaţi de anexele trecerii timpului: sluţenii, eşecuri, dezamăgiri, confirmând astfel teoria lui Robert Brasilach după care e bine să mori înainte de a te fi pângărit mersul înnoroiat al anilor? Nu ştiu. Au fost mai buni. N-a fost cameră în care tinerii - şi mai ales legionarii - să nu-mi vie în ajutor şi să nu-mi dea cafeaua de dimineaţă şi feliuţa bisăptămânală de pâine, odoare fără preţ pentru un bolnav de intestine, în schimbul ciorbei de murături putrede, al fasolei negătite, al cartofilor fierţi cu coajă şi pământ cu tot ori al verzei crude la care şi lighioanele s-ar uita cu silă - singurele alimente ce le puteam oferi. Până ce - şi au trecut mai bine de trei ani - n-am învăţat să mănânc arpacaş, ei m-au ţinut în viaţă. Şi fără a face caz” („Jurnalul fericirii”).

E interesant de observat aici că Steinhardt nu evocă istoria veche, nici nu emite vreo teorie sociologică, ci face o constatare. Vorbeşte despre lucruri trăite de el, pe viu. Lucruri impresionante, care l-au marcat pentru totdeauna, determinându-i destinul viitor al existenței. Acest eroism al tinerilor din închisorile regimului ateu la care a fost martor, scriitorul îl vede nu ca pe vreun rezultat al unei pedagogii secrete, ci ca pe o calitate înnăscută, susţinută numai de credinţa în Hristos. Aşadar, această calitate eroică este specifică tinerilor, deşi dacă nu e cultivată se poate pierde, ca şi instinctul matern, după cum se pare. Iar pierderea eroismului, în cazul tinerilor, duce la o pervertire a chipului lor atât de frumos şi a sufletului lor atât de avântat după dobândirea a tot ce e mai desăvârşit.

Dar ceea ce te frapează mai mult acum, citind consemnările mărturisitorului Steinhardt și făcând o comparaţie cu vremurile de astăzi, care nu sunt totuşi foarte îndepărtate de cea a mărturisitorilor, este tocmai absenţa curajului de la generaţiile tinere. Dar dacă admitem că această trăsătură eroică e caracteristică tânărului, atunci nu putem să nu ne întrebăm: unde a dispărut sau, poate mai exact, unde se consumă această calitate? Prin ce fenomen e anihilată trăsătura dominantă a tineretului contemporan? Socotesc că ar fi o singură explicaţie. Tot malaxorul civilizaţiei moderne - internetul și lumea virtuală în general - e special construit cu scopul de a face pasiv sufletul. Principala direcție a civilizației noastre e centrată pe ţinerea omului şi în special a tânărului – întrucât el e cel mai receptiv la „nou” – într-o necontenită dependenţă de monitor, indiferent de conținutul acestuia. Prin procesul cuprinzător de depersonalizare din societatea noastră s-a ajuns la dispariţia curajului ca virtute specifică tinerilor.

Totuși, prin ce atitudine s-ar putea elibera caracterul tinerilor noştri de legăturile hipnotice ale lumii? Prin ce și-ar recăpăta firescul curaj? Probabil încercând să urmeze pilda celor evocați de Steinhardt. Pentru că, dacă eroii nu vor deveni pildă pentru noi, atunci la ce bun să-i mai cinstim?