Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Eşecul ca soluţie

Eşecul ca soluţie

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Nicușor Deciu - 03 Oct, 2016

Trăim într-o epocă a progresului, sau cel puţin aşa pare la exterior. Ne mişcăm într-o lume a eficienţei şi a etalării. De aceea, tindem să vorbim despre realizările noastre, fie ele cât de mărunte și, dimpotrivă, de cele mai multe ori resimţim drept un lucru neplăcut să discutăm despre eşecurile noastre. Ba chiar nici să ne gândim prea mult la astfel de lucruri nu voim. De ce oare? Pentru că ne temem de părerea pe care şi-o vor face alţii despre noi, dar şi mai mult ne temem de noi înşine, ca nu cumva acceptând - ferească Dumnezeu! - că avem şi noi eşecuri, să cădem în tristeţe sau în deznădejde.

De aceea, făcând o paralelă, te uimeşte atitudinea cu totul neobişnuită a sfinţilor, teribila lor conştiinţă a eşecului. De asemenea, sfinţii, spre deosebire de noi, nu se laudă niciodată cu realizările lor. De pildă, Sfântul Vasile cel Mare, care a fost o persoană cu o imagine publică deosebit de pregnantă în epoca sa deoarece a izbutit cu harul lui Dumnezeu să fie şi erudit, şi ascet, şi filantrop, nu afirmă nicăieri ca pe un titlu de glorie lucruri de genul: „am făcut studii la Athena”, „m-am nevoit atâta în pustie”, „am înfiinţat atâtea aziluri”, „am miluit atâţia oameni”, „mi-am împărţit toată averea”. El nu aminteşte nimic despre aceste lucruri, nici măcar în corespondenţa sa cu prietenii. De ce? Pentru că sfântul, în general, nu este preocupat de realizările lui. Sfântul e preocupat până la „obsesie” de greşelile, de eşecurile lui. Aceasta spre deosebire de mentalitatea noastră capitalistă, care socoteşte o virtute faptul de a te lăuda cu reuşitele, cu studiile, cu actele filantropice.
Mai ales în rugăciunile Părinţilor se observă această vădire a eşecului propriu într-o formă dramatică. Aşa se întâmplă, spre pildă, în rânduiala Sfintei Împărtăşanii, în prima rugăciune, unde Sfântul Vasile zice despre sine: „nevrednic sunt cerului şi pământului şi acestei vieţi trecătoare, pentru că m-am supus cu totul păcatului”, iar în rugăciunea a doua, Sfântul Ioan Hrisostom spune: „nu sunt vrednic, Doamne, nici în stare să intri în casa sufletului meu, pentru că este cu totul pustiu şi surpat”, la fel Sfântul Simeon Noul Teolog se numeşte pe sine „cel de trei ori ticălos”, iar în rugăciunile dimineţii, Sfântul Macarie cel Mare zice „Doamne, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul, că niciodată n-am făcut bine înaintea Ta”. Şi exemplele pot continua. Dar şi Mâşkin, eroul cel luminos din romanul Idiotul, obişnuia să repete fraza „eu sunt vinovat pentru toate”!
Însă trebuie lămurit faptul că afirmarea propriului eşec în cazul sfinţilor nu este deloc asociată cu disperarea, cu pesimismul sau cu depresia. Şi s-ar putea întreba cineva: De ce nu cad aceşti oameni în depresie? Pentru că, după cum se vede din cuvintele lor, ei nu se mai iau în seamă pe ei înşişi, nu se mai preţuiesc deloc pe ei înşişi. Aceşti oameni nu mai au orgoliu, mândrie personală sau altceva asemănător, pe care să le apere. Pentru că depresia, dincolo de motivele reale de întristare, apare datorită unei încrederi în sine, datorită unui anumit orgoliu că eu sunt cineva şi deci nu se cade să am un eşec. Din această pricină, orgoliul asociat cu eşecul produce cea mai dezastruoasă depresie.
Eşecul este propriu firii omeneşti ce se mişcă de sine. De aceea, sfinţii şi nevoitorii Bisericii percepeau realitatea eşecului ca pe o deznădăjduire totală de sine, dar ca nădăjduire deplină în Dumnezeu. Eşecul existenţial este doar al omului vechi, ce trebuie lepădat, ca să locuiască întru noi harul Duhului Sfânt. Doar Acesta va reînnoi sufletul şi mintea, ne va face făptură nouă, fără eşecuri. Însă asta nu se va putea întâmpla atâta vreme cât noi ne lăudăm cu micile şi efemerele noastre realizări şi ne temem să recunoaştem că noi prin noi înşine am eşuat. Acest fapt se vede foarte lămurit chiar în viaţa Sfinţilor Apostoli, care, după răstignirea Mântuitorului, ca oameni eşuaseră cu totul. Se risipiseră toţi şi de frică se aflau încuiaţi într-o casă. Uitaseră toate minunile şi învăţăturile Mântuitorului. Dar după pogorârea Duhului Sfânt întru ei, au renăscut şi au reuşit să schimbe întreaga lume, pentru că harul Duhului lucra cu putere în ei.
Aşadar, am putea încheia spunând că cel care încă este plin de sine şi nu-şi simte propriul eşec într-un mod foarte palpabil nu poate întrezări nici o ieşire din impasul său existenţial. Doar prin conştiinţa eşecului e cu putinţă să întrezărească soluţia. Căci, în definitiv, ce este eşecul? Este expresia deplină a omului vechi, adică, a inimii vechi, a simţirii vechi, a minţii vechi, pe care avem poruncă să le înlocuim cu „mintea lui Hristos”, dacă ne dorim reuşite adevărate.