Eşecul „experimentului Piteşti”

Mulţi au citit sau cel puţin au auzit despre închisoarea comunistă de la Piteşti, unde a avut loc un înfricoşător proces de reeducare al studenţimii române în perioada stanilistă. Fenomenul a rămas în istorie cu sinistrul nume de „fenomenul Piteşti”. Acesta a fost un experiment neînchipuit de dur de depersonalizare, mai exact de transformare a personalităţii individului dintr-un creştin într-un ateu delator şi chiar torţionar.

Potrivit unuia dintre supravieţuitori, „la Piteşti a fost iadul pe pământ”, iar altul a scris: „Realitatea din Piteşti a depăşit nu numai aşteptările noastre, ci şi toată fantezia literaturii universale”. În fapt, în această puşcărie s-a testat cu cinism limita conştiinţei umane, urmându-se, pas cu pas, un proces bine studiat, al cărui scop ultim a fost lepădarea de Hristos prin forţă şi întoarcerea omului cu ură împotriva lui Dumnezeu şi a aproapelui său, adică o satanizare a persoanei. Despre etapele acestui proces avem mărturii de la mulţi dintre cei închiși atunci. Ioan Ianolide, în cartea sa „Întoarcerea la Hristos”, scrie despre experiment: „Reeducarea avea patru mari etape: 1. distrugerea rezistenţei oamenilor prin forţă, până la „şocul revoluţionar”, adică până la cedare, până la acceptarea reeducării; 2. „autodemascarea”, care trebuia să divulge totul din prezent, din trecut, despre prieteni şi străini. Ea se făcea în scris. Sinceritatea trebuia să fie deplină. Dacă autodemascarea unuia nu corespundea cu a altuia, atunci urmau torturi şi mai înfiorătoare. Nimeni nu îndrăznea deci să mai ascundă ceva; 3. batjocorirea şi lepădarea tuturor valorilor şi ideilor din trecut, cu deosebire a lui Dumnezeu; 4. angajarea ca activist al reeducării, cu scopul de a distruge cu orice mijloace pe toţi cei ce refuză a se «restructura»”.

Reeducarea a fost condusă de Eugen Ţurcanu, un deţinut care la rândul lui a fost bătut şi şantajat pentru a colabora cu capii Securităţii, devenit ulterior un sinistru schingiuitor al deținuților.

Aceştia au conceput planul reeducării, dar au dorit să-l aplice prin mijlocirea unor „cozi de topor” din penitenciar. Aşa că, supus constrângerii şi cu promisiunea eliberării şi a reabilitării publice, Ţurcanu a cedat şi a pornit nebunia restructurării deţinuţilor prin orice mijloace. Acesta a fost pentru el pactul cu diavolul, după care, în continuare, s-a pierdut orice control al lucrurilor.

Detaliile brutalităţilor şi mai ales ale blasfemiilor ce s-au petrecut la Piteşti le găsim în literatura scrisă pe această temă, pe care avem datoria s-o cercetăm. Dar e interesant de remarcat aici că, deşi tot fenomenul a îmbrăcat o haină politică şi ideologică, la Piteşti a avut loc, în chip limpede, poate cea mai crudă şi mai vicleană prigoană împotriva creştinilor din istoria Bisericii, bazată pe atentatul împotriva conştiinţei.

Putem totuşi afirma astăzi că acest experiment, în ciuda crimelor şi a nenumăratelor vieţi mutilate, s-a încheiat cu un eşec al potrivnicilor lui Hristos. Majoritatea dintre supraviețuitori, deşi prin tortură sistematică au ajuns să-şi renege crezul sau să devină călăi ai fraţilor lor, după sfârşitul experimentului, unii mai rapid, alţii mai anevoie, au revenit la o conştiinţă creştină. Care ar fi explicaţia? Ei au fost capabili de întoarcere întrucât nu pactizaseră cu demonul ideologiei comuniste de bunăvoie, ci printr-o brutală siluire a libertăţii şi conştiinţei lor. Chiar despre teribilul Ţurcanu se spune că s-a pocăit. Ca orice pion, Ţurcanu a fost sacrificat de sistem. A fost arestat şi condamnat în aşa-numitul proces al „ţapilor ispăşitori”. Potrivit mărturiei foştilor deţinuţi politici Octavian Tomuţa şi Nicolae Itul, în timp ce se afla la Jilava în lanţuri, aşteptând execuţia, fostul torţionar striga cu disperare: „Aici Ţurcanu, sunt condamnat la moarte, spuneţi tuturor celor cărora le-am greşit să mă ierte!”

Aşadar, experimentul Piteşti în varianta lui dură s-a încheiat. Deja e istorie. Dar ne întrebăm: oare au dispărut şi duşmanii Creştinismului, iar scopurile urmărite atunci au fost abandonate?

Puţin probabil! Şi astăzi, precum în toată istoria Bisericii, potrivnicii Adevărului urmăresc aceleaşi obiective, dar pe alte căi, neagresive de astă dată. Şi am putea spune că prin aceste mijloace vrăjmaşul devine mult mai eficient. Conţinuturile sufleteşti care-i dau identitate creştinului sunt astăzi schimbate şi înlocuite cu structuri de-a dreptul demonice într-un proces insesizabil. Aceeaşi reeducare se desfăşoară prin sugestie şi hipnoză liber acceptată. Astfel, omul se restructurează. Starea călduţă a indiferentismului eclesial, distracţia perpetuă, tendinţa ştergerii distincţiei dintre păcat şi virtute, semnalează că reeducarea doar şi-a schimbat metodele, dar n-a pierit odată cu „experimentul Piteşti”.