Esenţa iadului şi posibilitatea unui iad etern

„…De ce, în urma judecăţii lui Dumnezeu, cei ce pleacă din această viaţă fără credinţa în El, deci fără o deschidere spre comuniunea în El şi, prin El, cu ceilalţi oameni, trebuie să rămână veşnic în iad? De ce aprecierea lui Dumnezeu faţă de aceştia, sau această stare a lor constatată de Dumnezeu, după moarte, are drept consecinţă permanentizarea lor eternă în această stare?

Căci, se pune problema: oare cei ce pleacă de aici în această situaţie cad într-o nefericire mai mare decât cea de aici? Nu au posibilitatea să intre vreodată în comuniune cu Dumnezeu şi deci să fie scoşi din iad?

Învăţătura Bisericii despre putinţa scoaterii din iad a unora, în răstimpul dintre judecata particulară şi cea universală, permite un răspuns potrivit la această întrebare.

Conform acestei învăţături, cei ce se duc în iadul de după judecata particulară cu o anume credinţă, deci fără o atitudine total contrară comuniunii cu Dumnezeu, vor putea ajunge în situaţia ca virtualitatea capacităţii de comuniune prezentă în ei să fie actualizată. Deci acest iad implică două posibilităţi: posibilitatea de a fi etern pentru unii şi neetern pentru alţii.

Fără să se poată spune în mod sigur pentru cine va fi etern şi pentru cine va fi neetern, există în principiu pentru unii dintre ei posibilitatea de nu fi etern.

Dar taina libertăţii nu permite să se poată spune că iadul va înceta pentru toţi să fie etern. Cei care nu vor putea ieşi din iad până la judecata universală nu vor mai putea ieşi în veci din iad.

Dar pe ce se bazează faptul că cei ce vor fi lăsaţi în iad prin judecata universală vor rămâne veşnic în el, odată ce Dumnezeu nu încetează niciodată de a fi un Dumnezeu iubitor şi odată ce aceia vor păstra în veci o anumită libertate? Se bazează pe preştiinţa lui Dumnezeu, în baza căreia Dumnezeu ştie sigur că aceia nu vor răspunde în veci ofertei de iubire, fie pentru că nu vor vrea, fie pentru că şi-au creat prin refuzul total al comuniunii din viaţa pământească şi din răstimpul dintre judecata particulară şi cea universală o astfel de stare, că nu mai sunt capabili să accepte o comuniune cu Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin socoteşte că lipsa voinţei de a dori pe Dumnezeu se acoperă cu neschimbabilitatea pătimaşă în care se află cei din iad. Propriu-zis, după moarte sunt neschimbabili: în bine, cei din rai, şi cei din iad, în rău.“

(pr. Dumitru STĂNILOAE - Teologia Dogmatică)