Eşti vindecat?

▲ Suntem tulburaţi de cerşetori, de oamenii care nu sunt ca noi, dar şi ei de noi, că, de, nu suntem şi noi ca toată lumea ▲

Duminica orbului din naştere evidenţiază foarte bine problema omului aflat în necaz, care primeşte rezolvarea acestuia şi nu ştie cum să reacţioneze. Sigur că nu putem descrie un model de reacţie, drept mulţumire pentru rezolvarea unei probleme (psihologice sau trupeşti), îndreptată spre Cel ce ne-a ajutat. Dintr-odată, noi ne dăm seama că problema este undeva, în urma noastră, şi suntem bine sau poate chiar ne-am creat alta, din obişnuinţă.

Orbul din naştere era, desigur, un om nenorocit, care provoca, presupun, mila oamenilor. Datorită situaţiei sale deosebite, ucenicii cer socoteală Învăţătorului, punând problema, ca noi toţi, de altfel, a răului care i se întâmplă unui om nevinovat (aici - copilul, născut orb). Mântuitorul arată atunci, o dată în plus, că noi nu trebuie să-L luăm la întrebări pe Dumnezeu pentru soarta noastră, ci să încercăm să ne smerim, acceptând-o. Psihologia îndeamnă, de asemenea, să-ţi schimbi atitudinea faţă de o situaţie dificilă, dacă nu o poţi schimba, rezultatul fiind împăcarea şi liniştirea.

În jurul nostru, al tuturor, există cazuri de probleme, de sănătate îndeosebi, care stârnesc compasiunea şi ne demonstrează neputinţa. Acum mai mulţi ani, un neo-protestant m-a întrebat, în metrou, de ce nu putem şi noi, ca Apostolii, să spunem cuiva: „eşti vindecat!“? Sigur că nu am putut să răspund la această întrebare, care era, oricum, retorică, dar esenţa ei rămâne în mintea mea chiar şi acum. De ce eu nu pot vindeca pe cineva, deşi aş avea pe cine? Şi nu e vorba neapărat de mine, dar de ce nu suntem siguri că şi cel mai rugător dintre monahii pe care îi cunoaştem ar putea vindeca? Sau poate că nu pot vindeca tocmai pentru că îi cunoaştem? Şi atunci o luăm, din nou, de la capăt…

Viaţa noastră spirituală este lovită din toate părţile de valurile vieţii, iar pacea este departe de a ne ajunge în suflete. „Ferice“ de cei ce nu se gândesc la astfel de probleme şi trăiesc, pur şi simplu. Într-adevăr, dacă nu te gândeşti că poate să pice drobul peste copil, nu o să te stresezi degeaba, că poate dă Dumnezeu şi chiar nu pică!

Fariseii erau nervoşi că a venit cineva să le ia locul de cinste. Orbul acela nenorocit îi face de râsul lumii, căci presupunem că nu vorbeau cu el între patru ochi, ci în văzul tuturor, pentru a demonstra că „Nazarineanul mişel“ îşi merită soarta de surghiunit şi trebuie pus la punct. „Cum adică, vine un nenorocit şi ne spune că noi suntem eronaţi, fiindcă nu l-am fi putut vindeca?! Ia, să recunoască numai că Nazarineanul este Mesia şi avem noi grijă să afle cine trebuie de aceasta!“ Dar orbul nu spune că e Mesia (unsul # regele). El spune că cel care l-a vindecat este un oarecare Ieşua, nume comun în acele zile, dar care înseamnă „salvator“ şi că l-a făcut să vadă, iar el este fericit. Fariseii, unşi cu toate alifiile, nu se înmoaie deloc, ci încep să urzească planurile de răzbunare pe oponent.

Suntem tulburaţi de cerşetori, de oamenii care nu sunt ca noi, dar şi ei de noi, că, de, nu suntem şi noi ca toată lumea. Fiecare om are personalitatea sa, foarte complexă, deşi la unii pare foarte clară şi plată. Dacă un om trăieşte în mocirlă, alături de porci, cum poate ridica el capul de acolo, dacă nu vine Învăţătorul să-l împingă?! Dacă un om este sus, în „porfiră şi vison“, alături de „alţii“, cum poate el să înţeleagă pe ceilalţi, dacă nu vine Judecătorul, să-l tragă de mână?! Fiecare e cu soarta lui, dar Apostolul ne scrie totuşi că nu va avea îndreptăţire, fiindcă a cunoscut poruncile şi ce spun acestea. Chiar dacă mediul este într-un fel anume, dacă ai cunoscut „Legea“ divină, nu mai ai justificare!