„Et in Galileea ego”

Galileea - casa copilăriei Domnului nostru Iisus Hristos, locul binecuvântat care s-a bucurat de cuvintele și faptele Mântuitorului.În Galileea, Iisus S-a întors din Egipt și venind a locuit în orașul numit Nazaret ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema. (Matei 2, 23)

Prin viața și învățăturile Sale, Mântuitorul i-a fascinat pe cei care L-au văzut și L-au ascultat, atât pe cei din timpul Său, cât și pe cei de azi. Viața oamenilor a luat o altă cale, prin învățăturile Evangheliei, operă de neegalat prin conținutul său curat și adevărat, cum lumea nu a mai cunoscut până atunci - și nu avea să mai cunoască niciodată. Așa, Hristos este unic și va rămâne unic, căci doar El a spus: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6), poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul... (Ioan 13, 34) și: ...iubiți pe vrăjmașii voștri. (Matei 5, 44) Foarte mulți dintre cei care L-au cunoscut, L-au și urmat pe Hristos, cucerindu-i pentru totdeauna, făcându-i pe cei care se credeau puternici să se considere învinși și să spună: M-ai învins, Galileene.

Ținutul locuit de neamuri din jurul mării cu același nume era un tărâm al toleranței, avea să fie și să rămână martorul Predicii și al multor minuni săvârșite de Iisus Hristos. Întorcându-Se de la Iordan (după ce l-a botezat Ioan aici, în Galileea), a spus începându-și misiunea: Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor; și tot aici, mai precis în Cana Galileii, a săvârșit prima minune, prefăcând apa în vin și arătând astfel că prefacerea, schimbarea, înnoirea omenirii este posibilă; că omul se poate primeni, că poate fi bun cu adevărat, Hristos făgăduind că este cu cei care-I urmează până la sfârșitul veacurilor. În binevoitoarea Galilee, apa mării mângâie țărmul diafan, trimițându-și briza răcoritoare spre înălțimile muntelui de unde Hristos avea să cheme la fericire oamenii pătrunși de dorul înnoirii. Aici, chipul Său cel mai presus de fire, plin de lumină sfântă - aducător de mângâiere, ca mesager al împăcării, îndreptării, iubirii, păcii, îngăduinței, blândeții, bunătății - s-a făcut și se va face auzit fără întrerupere, răzbătând până dincolo de zidurile de piatră ale necredinței din jurul inimilor.

Galileea, pământul pașilor Mântuitorului, a devenit amvonul de unde cuvintele Lui au fost trimise întregii omeniri, tuturor celor care, asemenea primilor Săi ucenici (Sfinții Apostoli), vor să-L urmeze, auzind chemarea Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). De pretutindeni din Galileea răzbate necontenit glasul Mântuitorului, Care îi cheamă pe cei de astăzi ca și pe cei de odinioară să-I urmeze. Cei care ajung în aceste locuri minunate și de neegalat prin încărcătura lor duhovnicească merg alături cu cei care L-au însoțit pe Mântuitorul, fiind martorii celor petrecute atât în Capernaum, Nain, Tabor, cât și pe Marea Galileei.

Drumul către Ierusalim trece, pentru orice pelerin hristic, prin Galileea. Aici, în Galileea, Și-a pregătit Golgota și Învierea. Iar pe Tabor, prin schimbarea Sa la față, și-a anticipat Învierea cea de-a treia zi, căreia avea să-i facă părtași pe ucenicii Săi, precum avea să le vestească îngerul de la mormânt, care le-a spus: Iată va merge înaintea voastră în Galileea, acolo Îl veți vedea. Iată v-am spus vouă. (Matei 28, 7)

Galileea, prin tot ceea ce reprezintă, exprimă alegerea făcută de Mântuitorul de a trăi aici, iar cel care va călca pe acest pământ poate să mărturisească împlinit: „Și eu am fost în Galileea” - în locurile despre care valorosul scriitor Mihai Antonescu, în romanul „Memoria trestiei”, pentru care avea să primească Premiul Filialei de proză - București a Uniunii Scriitorilor din România, spunea următoarele:

„Numai aici, în Galileea, cum spuneam și-n alte dăți de nu-mi mai poate sufletul, ca niciunde în altă parte huma ți se lipește de tălpi, luând forma mersului negrabnic prin locuri pe care, văzându-le, respirându-le măreția până la închinăciune, să aduci laudă bunului Iahve pentru bucuria ce ți-a fost îngăduită. Căci, străin fiind, uimirea ta e fără margini dinaintea atâtor minuni risipite darnic între natura înconjurătoare și ființa locuitorilor ei. Numai aici, în Galileea, lumina e din aur topit, născându-se din trunchiuri și pietre, din sânul rotund al uimitorului Tabor [...] Pe unde colindă leoparzii, turmele pasc fără teama împu­ținării. Păstorii dorm cu tâmpla pe pragul înstelat al nopților, visând la Dumnezeu a toate ocrotitorul, iar diminețile, din pieptul privighetorii se înfiripă mai întâi, chemând sufletul la împărtă­șanie. Oameni simpli, surâzători la fire, te primesc fără tăgadă între ei, ca și când, musai, din carnea lor te-ai fi desprins odată, răzle­țindu-te fără voie pe străine meleaguri. Apa lor e apa ta, azima lor e azima ta, tot astfel așter­nutul sau iarba pentru cal, oricine ai fi fiind. Cum să nu îndră­gești așa locuri și lume, să nu-ți dorești chiar sfârșitul aici, pe coapsa Mării Galileii, în mireasma florilor de leandru și-n murmurul pinilor veșnici?” (p. 148)

Dumnezeu mi-a oferit șansa să ajung și eu în Galileea. Am pășit sfios pe urmele Apostolilor, poate chiar ale Mântuitorului. Alături de mine simțeam că pășesc mii și mii, milioane de oameni, credin­cioși întru Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos. Cu toții laolaltă și fiecare în parte putem rosti, cu dragoste și recunoștință: Et in Galileea ego.