„Eu cioplesc în mine însumi“

Dang, dang, dang… chemarea clopotului. Drept răspuns, trupul bisericii vibrează din temelii, sub inima de metal care anunţă începutul slujbei. Oameni, mulţi dintre ei bătrâni, îşi însemnează piepturile cu cruci mari, după care se fac ghem şi ating pământul cu degetele mâinii drepte adunate în chipul Sfintei Treimii şi al smereniei. Uscate, ca şi cum toată viaţa s-ar fi scurs din ele, unele dintre aceste făpturi sunt ele însele cruci. Cruci vii (chiar dacă la suprafaţă par putregaiuri), şi asta datorită credinţei roditoare a omului lăuntric, care sălăşluieşte în ele. În fiecare din noi, de fapt. Aşezat în cămara inimii, acesta este omul cel adevărat. Matriţa. Esenţa. Sufletul. Duhul de viaţă suflat de Dumnezeu peste boţul de lut.

Îmbrăcat în zeci de cămăşi, asemenea foiţelor de ceapă, ceea ce se vede la suprafaţă - omul exterior - este doar coaja care ocroteşte miezul …sau dimpotrivă. Cu toţii suntem fructe ale aceluiaşi Pom al vieţii, iar convingerea că ne tragem seva din Acesta este urmare a simţirii, nu a raţiunii. Ca atare, credinţa cu care omul se adânceşte în el însuşi face ca acolo să forfotească o rugăciune tainică (glas al sevei primordiale) şi care, repetată, îl înfloreşte pe dinăuntru, chiar dacă la exterior acesta poate să nu îndeplinească toate canoanele de frumuseţe.

Cuvinte alese cu grijă, buchet de sentimente adânci înmănuncheat în multe trupuri alese, însă câţi dintre noi rezonează la cele spuse? Superficiali cum suntem, judecăm deseori omul de lângă noi după aspectul fizic. Culmea, nu ne mulţumim doar să punem etichete, dar mai şi teoretizăm gratuit pe seama acestui subiect, aruncând cu pietre în stricata lume modernă. După ce ne vărsăm năduful cu vârf şi îndesat, uităm repede până şi motivul pentru care ne-am aprins focul veninului. Ne trece repede după un meniu servit la minut cu emisiuni televizate, asezonat cu bârfe mondene de prin ziare, şi "îndulcit" cu un desert garnisit cu preţiozităţi extravagante, proaspăt servite de revistele lucioase. Oricât am încerca să arătăm contrariul, trebuie să recunoaştem că ne dorim (dacă nu facem deja parte din cercuri influente, nu întotdeauna selecte) să câştigăm simpatia indivizilor bine îmbrăcaţi, impozanţi, cu relaţii sus-puse. Să ducem o viaţă de huzur, fără griji materiale, să fim trataţi cu respect şi deplină consideraţie de toţi ceilalţi. Pe scurt, să fim asimilaţi grupului aşa-numiţilor oameni puternici. Măsura puterii lor? Banul.

Dar Ochiul de sus veghează. Pe toate le vede, nimeni şi nimic nu trece neobservat. Nici chiar defilarea puternicilor în biserică, ca la spectacol, printre cei slabi. Pe aceştia din urmă îi strivesc sub genele lor pline de mândrie şi auto-suficienţă. Nu s-ar amesteca cu mulţimea pestriţă, prea colorată pentru gusturile lor, dar o fac pentru că gestul îi recomandă ca pe nişte pioşi. Naivii sunt atraşi de frumuseţea hainelor, de strălucirea podoabelor. Cei cu adevărat înţelepţi nu se lasă înşelaţi de aparenţa bogăţiei, etalată cu atâta emfază. Este suficient să privească o singură dată în ochii acestor oameni şi să înţeleagă cât de trişti sunt şi cât de singuri se simt, în ciuda ambalajului preţios pe care-l afişează. Cum nu poate fi singur şi trist un om care susţine răspicat că sufletul, divinitatea, lumea de dincolo sunt doar abstracţiuni, invenţii ale omului simplu, sărac, căruia doar speranţa îi mai poate uşura viaţa, şi aşa mizerabilă, pe care o trăieşte? Cum nu îşi dă el seama că, atâta vreme cât va nega existenţa unei Puteri atotcuprinzătoare, sau nu va face eforturi să O cunoască, miezul inimii sale se va usca, omul lăuntric se va stinge, mistuindu-se, în final, laolaltă cu măruntaiele pământului?

La toate aceste întrebări bătrânul Gheorghe are un răspuns: "Dumnezeu există!" Divinitatea şi moartea sunt singurele certitudini ale vieţii sale, deloc uşoare, cu multe scări coborâte, dar şi mai multe urcate. Cu simplitatea unui tâmplar cu patru clase, care a muncit întotdeauna din greu pentru o pâine, care a cunoscut ce înseamnă rătăcirea, păcatele grele, chiar desfrâul, dar şi dulceaţa întoarcerii la legile divine, acest om recunoaşte pe Cel care de-abia la bătrâneţe i-a fost dat să-L descopere. Cum a reuşit? "Eu cioplesc în mine însumi, mai adânc şi cu tot mai multă migală în fiecare zi a vieţii mele", îşi divulgă taina bunicul de 72 de ani. Bucata pe care o încrustează cu atâta grijă este sufletul, iar dăltiţele duhovniceşti sunt rugăciunea neîncetată şi faptele bune. Un exemplu de înţelepciune, acest om! Smerit, lipsit de strălucire din cauza hainelor negre, tăcut, dar binevoitor cu oricine îi adresează o vorbă, cu greu aş fi putut măcar intui comoara ascunsă în el. Asemenea bătrânului Gheorghe, care poate fi expresia omului lăuntric a fiecăruia dintre noi, sfinţii zilelor noastre trăiesc printre noi, sunt făcuţi tot din oase, carne şi sânge, dar sunt diferiţi tocmai pentru că - spune Dumnezeu - "Voi locui în ei şi Eu voi umbla întru ei" (11 Cor. 6. 16: Lev. 26, 12).