Euharistia - taina prezenţei veşnice a lui Hristos

Întâlnirea cu Dumnezeu în Taina Euharistiei este unul dintre cele mai preţioase daruri pe care le-a primit umanitatea de la creaţie. Împărtăşirea din bucuria prezenţei divine rămâne însă o taină pe care numai cei care o trăiesc pe deplin o pot înţelege şi tălmăci. Într-o lucrare dedicată Sfintelor Taine sau Sacramentelor - cum sunt cunoscute în terminologia occidentală - părintele Alexander Schmemann, teolog ortodox contemporan, evidenţiază rolul Euharistiei în viaţa creştinilor de astăzi. Tentaţi fie de rafinamente conceptuale, fie de exaltări spiritualiste, mulţi creştini din zilele noastre pierd din vedere un aspect esenţial: Liturghia este o sinteză şi o reprezentare vie a întregii opere mântuitoare. Ea nu conceptualizează, nu defineşte mântuirea, ci o reactualizează, oferind tuturor şansa extraordinară de a deveni şi rămâne contemporani acestui eveniment unic în istoria umanităţii.

A binecuvânta este a accepta cu iubire

Liturghia ortodoxă începe cu Doxologia solemnă: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor“ De la început este anunţată destinaţia, călătorim spre Împărăţie. Acesta este locul spre care mergem - şi nu în mod simbolic, ci real. În limbajul Bibliei, care este şi limbajul Bisericii, a binecuvânta împărăţia nu înseamnă pur şi simplu a o aclama. Înseamnă a o declara ca scop, ca ţel al tuturor dorinţelor şi intereselor noastre, al întregii noastre vieţi, ca valoare supremă şi absolută a tot ceea ce există.

A binecuvânta este a accepta cu iubire şi a te mişca spre ceea ce este iubit şi acceptat. Astfel, Biserica este comunitatea celor cărora le-a fost descoperită destinaţia ultimă a întregii vieţi şi care au acceptat-o. Această acceptare este exprimată în răspunsul solemn la Doxologie: Amin. Acesta este, într-adevăr, unul dintre cele mai importante cuvinte din lume, pentru că el exprimă acordul Bisericii de a-L urma pe Hristos în înălţarea Lui la Tatăl, de a face din această înălţare destinul omului. Acesta este darul lui Hristos pentru noi, întrucât doar în El putem spune „amin“ lui Dumnezeu, sau mai degrabă El însuşi este „Aminul“ nostru către Dumnezeu, şi Biserica este un „amin“ către Hristos. Acest „amin“ decide soarta rasei umane. El descoperă că mişcarea către Dumnezeu a început.

Dar noi suntem încă foarte la început. Am părăsit „această lume“. Me-am adunat la un loc. Ni s-a vestit destinaţia. Am zis „amin“ acestei vestiri. Noi suntem ecclesia, răspunsul la această chemare şi poruncă, şi începem cu „rugăciuni şi cereri comune“, cu o laudă plină de bucurie. O dată mai mult trebuie accentuat faptul că adunarea euharistică este plină de bucurie, căci accentul medieval pus pe cruce, deşi nu este greşit, este unilateral. Liturghia este, înainte de orice, adunarea plină de bucurie a celor care Îl vor întâlni pe Domnul Cel înviat şi vor intra cu El în cămara de nuntă. Şi tocmai această bucurie a aşteptării şi această aşteptare a bucuriei sunt exprimate în cântare şi ritual, în veşminte şi tămâiere, în acea întreagă „frumuseţe“ a Liturghiei, care adeseori a fost înfierată ca inutilă şi chiar păcătoasă.

Biserica este dragoste, aşteptare şi bucurie

Este inutilă, într-adevăr, pentru că ne situăm dincolo de categoriile „necesarului“. Frumuseţea nu este niciodată „necesară“, „funcţională“ sau „folositoare“. Atunci când, aşteptând pe cineva drag, aşternem masa şi o împodobim cu lumânări şi flori, facem toate acestea nu din necesitate, ci din dragoste. Şi Biserica este dragoste, aşteptare şi bucurie. Potrivit Tradiţiei noastre ortodoxe, ea este cerul pe pământ, este bucuria copilăriei redobândite, acea bucurie nestânjenită, necondiţionată şi dezinteresată, singura în stare să transforme lumea. În evlavia noastră matură, serioasă, noi cerem definiţii şi justificări, şi ele sunt înrădăcinate în teamă - teama de denaturare, de deviere de „influenţe păgâne“ şi de câte altele. Dar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire“ (I In. 4, 18). Atâta vreme cât creştinii vor iubi împărăţia lui Dumnezeu şi nu doar vor discuta despre ea, ei o „vor reprezenta“ şi semnifica în ceva artistic şi frumos. Şi săvârşitorul acestei taine a bucuriei se va înveşmânta în preafrumoase odăjdii, pentru că el este îmbrăcat în slava împărăţiei, pentru că până şi în aspectul omului se vede slava lui Dumnezeu. În Euharistie noi ne aflăm în prezenţa lui Hristos şi, asemenea lui Moise înaintea lui Dumnezeu, suntem acoperiţi cu slava Lui. Hristos Însuşi a purtat o îmbrăcăminte ţesută dintr-un singur fir, pe care soldaţii, pe Golgota, nu s-au îndurat s-o sfâşie; cu siguranţă ea nu fusese cumpărată în piaţă, ci fusese făcută de nişte mâini iubitoare.

Omului, cu ajutorul harului, îi este dată posibilitatea de a-şi schimba fiinţa

Da, frumuseţea pregătirii noastre pentru Euharistie nu are o utilitate practică. Romano Guardini a vorbit în mod înţelept despre această frumuseţe fără rost practic. Astfel vorbind despre Liturghie, el spune:

„Omului, cu ajutorul harului, îi este dată posibilitatea de a-şi schimba fiinţa fundamentală, de a deveni cu adevărat ceea ce el ar trebui să fie şi tânjeşte să fie, potrivit destinului său dumnezeiesc, adică un copil al lui Dumnezeu. În Liturghie el intră „la Dumnezeu, care bucură tinereţea lui...“. Întrucât viaţa Liturghiei este superioară celei căreia realitatea obişnuită îi dă fie posibilitatea, fie forma de expresie, ea adaptează forme şi metode potrivite din singura sferă în care acestea pot fi găsite, adică din artă. Ea vorbeşte măsurat şi melodios; foloseşte gesturi riguroase, ritmice; se îmbracă în culori şi veşminte fără nici o legătură cu viaţa de fiecare zi... Ea este, în înţelesul cel mai înalt, viaţa unui copil, în care totul este imagine, melodie şi cântec. Astfel, acesta este faptul minunat pe care îl demonstrează liturghia: ea uneşte actul şi realitatea într-o stare de copilărie supranaturală înaintea lui Dumnezeu“.

Următorul act al Liturghiei este intrarea slujitorului în altar. Acesteia i s-au dat toate explicaţiile simbolice posibile, dar ea nu este un „simbol“. Este însăşi mişcarea Bisericii ca trecere de la vechi la nou, de la „această lume“ în „lumea ce va să vină“ şi, ca atare, este mişcarea esenţială a „călătoriei“ liturgice. În această lume nu există altar, iar templul a fost distrus. Întrucât singurul altar este Hristos Însuşi, omenitatea Sa, pe care El a asumat-o şi îndumnezeit-o şi a făcut-o templu al lui Dumnezeu, altarul prezentei Sale; iar pentru că Hristos S-a înălţat la cer, altarul este astfel semn că în Hristos ni s-a dat acces în cer, că Biserica este „trecerea“ spre cer, intrarea în sanctuarul ceresc şi că doar „intrând“, înălţându-se la cer, Biserica se împlineşte pe sine, devine ceea ce este. Şi astfel intrarea, această apropiere a slujitorului - şi, în el, a întregii Biserici - de altar, nu este un simbol. Este actul crucial şi decisiv în care sunt revelate şi stabilite dimensiunile reale ale sacramentului. Nu „harul“ coboară; Biserica intră în „har“, şi har înseamnă făptura cea nouă, împărăţia, lumea ce va să fie. Şi în timp ce slujitorul se apropie de altar, Biserica intonează imnul pe care îngerii îl cântă necontenit înaintea tronului lui Dumnezeu - „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte“ - şi preotul zice: „Dumnezeule cel Sfânt, ... Cel ce cu glas întreit sfânt eşti lăudat de serafimi şi slăvit de heruvimi şi de toată puterea cerească închinat“.

În Hristos, omul se întoarce la Dumnezeu şi, în Hristos, Dumnezeu vine la om

Îngerii nu se află aici pentru a decora şi inspira. Ei simbolizează cerul, cel mai de deasupra, plin de slavă şi mai presus de înţelegere, despre care ştim doar un singur lucru: că el răsună veşnic de lauda adusa slavei şi sfinţeniei dumnezeieşti. „Sfânt“ este numele real al lui Dumnezeu, nu Dumnezeul „savanţilor şi filosofilor“, ci Dumnezeul cel viu al credinţei. Cunoaşterea despre Dumnezeu rezultă în definiţii şi distincţii. Cunoaşterea lui Dumnezeu duce la acest unic, incomprehensibil şi totuşi evident şi inevitabil cuvânt: sfânt. Şi prin acest cuvânt exprimăm atât faptul că Dumnezeu este absolut Altul, Cel despre care nu ştim nimic, şi că El este sfârşitul foamei noastre, al tuturor dorinţelor noastre, Cel neajuns, Care pune în mişcare voinţa noastră, Comoara tăinuită care ne atrage, şi că de fapt nu este nimic vrednic de cunoscut în afară de El. „Sfânt“ este cuvântul, cântarea, „reacţia“ Bisericii, la intrarea sa în cer, când stă în faţa slavei cereşti a lui Dumnezeu.

Acum, pentru prima dată de când a început călătoria euharistică, preotul slujitor se întoarce spre popor. Până aici el a fost cel care a condus Biserica în ascensiunea ei, dar acum mişcarea şi-a atins ţelul. Şi preotul, a cărui Liturghie, a cărui unică funcţie şi ascultare în Biserică este de a reprezenta, de a face prezentă preoţia lui Hristos Însuşi, spune poporului: „Pace vouă“. În Hristos, omul se întoarce la Dumnezeu şi, în Hristos, Dumnezeu vine la om. Ca Noul Adam, ca omul desăvârşit, El ne conduce la Dumnezeu; ca Dumnezeu întrupat, El ni-l revelează pe Tatăl şi ne împacă cu Dumnezeu, El este pacea noastră - împăcarea cu Dumnezeu, iertarea dumnezeiască, comuniunea. Iar pacea pe care preotul o vesteşte şi pe care ne-o dă este pacea pe care Hristos a întemeiat-o între Dumnezeu şi lumea Sa şi în care noi, Biserica, am intrat. În această pace - care „depăşeşte orice înţelegere“ - începe acum Liturghia Cuvântului.

(Texte selectate din Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001)