Exerciţiul ospitalităţii

Pentru tradiţia creştină, subiectul ospitalităţii este intim legat de cel al revelaţiei hristice. Stranietatea absolută a unui Dumnezeu care Îşi asumă condiţia anonimatului şi a absolutei insignifianţe - declarate răspicat prin moartea pe Cruce - mărturiseşte nu doar iubire fără margini a Dumnezeirii faţă de creaţia Sa. Ea mai anunţă, înainte de vreme, mizei îndumnezeirii omului: comuniunea tainică şi paradoxală cu un Dumnezeu a Cărui transcendenţă sau a Cărui stranietate depăşeşte inclusiv semnificaţia unor cuvinte precum "transcendent" sau "străin". Un Dumnezeu Care, fiind dincolo de orice definiţie şi dincolo de orice transcendenţă, Se lasă a fi intuit şi experimentat ca fiind prezent în cel mai intim loc al fiinţei noastre. În acelaşi sens, tradiţiile convergente creştinismului, precum Iudaismul sau Islamul, subliniau stranietatea radicală a lui Dumnezeu spunând despre Acesta că "nici măcar Dumnezeu nu este" (Ibn Arabi). Această întâlnire cu un Dumnezeu Care rămâne irecuperabil chiar şi în momentul deplinei întâlniri cu El este pe deplin anunţată şi prefigurată de Hristos, Cel Care, aşa cum arăta şi Sfântul Dionisie Areopagitul, rămâne "absent chiar şi în momentul prezenţei sale" (Epistola a III-a). Este vorba aici despre un perpetuu rest de stranietate.

După momentul Învierii, Cleopa şi Luca, întâlnindu-L pe Hristos pe drumul către Emaus, Îl chestionează miraţi de faptul că Acesta părea a nu şti nimic despre răstignirea Mântuitorului: "Tu singur eşti străin în Ierusalim?" (Luca 24.18). Ceea ce revine la a spune, fără a intenţiona acest lucru, că Ierusalimul, care se traduce prim "legământul păcii", împăcarea cu Celălalt, nu exclude stranietatea, prezenţa alterităţii. Dimpotrivă, o presupune. Observaţia lui Cleopa nu este doar un reproş adresat străinului "cel cu taină aflat pe cale", ci şi o recunoaştere neintenţionată a condiţiei hristice a acestuia. A Celui Care, nu doar în cheie Areopagitică, este absent în chiar momentul revelării Sale.

Or, tocmai această absolută radicalitate a stranietăţii lui Dumnezeu este cea care îl obligă pe creştin să adopte modelul ospitalităţii absolute acordate străinului pe care, dintr-odată, îl întâlneşte. Pentru mărturisitorii lui Hristos, nou-venitul, musafirul sau străinul reprezintă prefigurarea profetică a Dumnezeirii care, pe neaşteptate, deodată (exaiphnes), va ieşi în întâmpinarea fiecăruia. Ospitalitatea acordată nu este doar mărturisirea continuă a faptului că Dumnezeu este aşteptat, ci ea reprezintă şi asumarea faptului că revelaţia deja anunţată va surprinde şi va depăşi orice fel de vigilenţă dogmatică.

""Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncare; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit"; (...) Atunci cei neprihăniţi îi vor răspunde: "Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete, şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin, şi Te-am primit?" (...) Drept răspuns, împăratul le va zice: "Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut"" (Matei, 25. 43-40).

Ca atare, ospitalitatea acordată străinului mărturiseşte aşteptarea spirituală a celui care, prin gestul milostivirii, îl imită pe Cel Care susţine prin mila Sa întreaga lume. Mai mult decât atât, ea îl orientează pe cel care caută să obţină, prin exerciţiul iubirii, paradoxala pătrundere a misterului Dumnezeirii. "Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el" (1 Ioan 4.16). Dumnezeu este iubire, El creează şi susţine creaţia din iubire.

Însă, tocmai datorită ieşirii Sale din sine - extază prin care creează şi prin care rămâne exterior creaţiei, rămânând distinct de ea - El Îşi păstrează stranietatea, fiind imposibil de determinat prin conceptele care asigură îngusta familiaritate a lumii noastre. Tocmai de aceea, într-o viaţă construită în jurul aşteptărilor noastre, într-un univers în care surpriza este adusă în orizontul predictibilităţii, neaşteptatul sau stranietatea riscă să fie trecută cu vederea. Însă, acest tip de îmblânzire a stranietăţii va transforma practica ospitalităţii într-o gesticulaţie mecanică. Odată cu aceasta, abilitatea de a ne purifica şi de a ne escalada propria verticală se vor anchiloza. Pentru că nimic nu ne va mai aşeza în faţa propriilor noastre limite. Pentru că nimeni nu ne va mai prilejui gestul purificator al ieşirii din sine şi nimic nu ne va mai putea aduce ceva în plus. Vom fi îndestulaţi de limitele orizontului nostru de aşteptare. Cel din care nici o veste esenţială nu mai este de primit.