Experienţa neputinţei

Uneori existenţa pământească ne dovedeşte cu prisosinţă că nu este doar strălucită şi colorată, ci şi presărată cu osteneli şi dureri. Aşa cum, de fapt, a fost dintotdeauna. Pentru a ne convinge, ar fi de ajuns să privim fie şi în treacăt viaţa oamenilor din jurul nostru. Suspinăm uneori din pricina greutăţilor, şi într-un anume fel este de înţeles această atitudine. Oricine ia viaţa în piept poate observa că nimic esenţial nu vine de la sine, că pentru orice lucru bun trebuie să te lupţi, să te trudeşti. În acest sens, nu ştiu dacă ai încercat vreodată sentimentul că te afli la capătul puterilor, că ai ajuns în acel punct în care simţi că nu mai poţi face nimic, că nu mai poţi ieşi din impas, că nu mai ai resurse să înaintezi. Personal cred că toţi oamenii trec prin astfel de momente cel puţin din când în când. Acestea sunt clipe care te duc până la graniţa cu deznădejdea. Până în punctul în care ajungem să ne deznădăjduim de noi înşine.

Privite dintr-o perspectivă omenească, evenimentele vieţii noastre par că se succed la voia întâmplării şi că uneori marea vieţii ne poartă până în pragul unor asemenea experienţe în care facem cunoştinţă cu propria noastră neputinţă, cu propria noastră limită. Însă, creştin fiind, mi-e greu să cred în întâmplare. Faptul că toți ajungem să ne cunoaştem limitele în împrejurările concrete ale vieţii cotidiene nu poate fi rodul hazardului. E de neconceput ca aici să nu existe o raţiune mai adâncă pentru care Pronia să îngăduie experienţa propriei neputinţe.

Da. Poate că totuşi există o noimă şi în această experienţă. Cum aşa, ar zice cineva, de ce ar trebui să ajungem aici? Pentru a înţelege fie şi în acest fel că pentru a supravieţui în această lume şi pentru a ne mântui sufletul trebuie să nădăjduim în Hristos. Până în acel moment am crezut că eu pot totul, că eu sunt totul şi stă în puterea mea şi în înţelepciunea mea să rezolv orice problemă a vieţii. Aşadar, acesta este prilejul unei nepreţuite înţelegeri a vieţii. Doar în aceste împrejurări înţelegem că puterile omeneşti sunt limitate şi că noi prin noi înşine nu putem birui evenimentele vieţii.

Prin urmare, să înţeleg că Dumnezeu ne lasă să ajungem în impas, ca să ne cunoaştem propria neputinţă? S-ar putea însă obiecta: Bine, dar ce folos că mi-am cunoscut neputinţa? E drept că înainte nu o experimentasem, dar o intuiam, nu-i aşa? E adevărat, dar pentru om doar trăirea unui lucru are valoare formatoare, ziditoare. Gândirea şi chiar intuiţia nu lucrează decât superficial la clădirea fiinţei noastre. Acestea din urmă sunt doar fenomene care nu ating sinele nostru cel mai profund şi nu deţin o forţă transformatoare.

Pe de altă parte, ar mai trebui spus aici că Mântuitorul nu îngăduie trăirea neputinţei doar pentru a ne făli că ne-am îmbogăţit pe lângă altele cu o nouă experienţă sau ca să ne cufundăm cu totul în ea, ci numai pentru a ne întări legătura noastră cu El, pentru a ne sprijini nădejdea noastră exclusiv în El. Aceasta deoarece, atâta vreme cât ne bazăm pe tăria noastră, pe virtutea noastră, relaţia cu Hristos nu poate fi decât una formală sau în cel mai fericit caz teoretică, de care ne şi putem lipsi dacă vrem. Această concluzie nu este o speculaţie, ci, după cum se pare, o tradiţie experimentată cu multă luare-aminte de Sfinţii Părinţi şi lăsată nouă ca moştenire, cunoscând ei mai dinainte că parcursul existenţei ne va aduce în asemenea situaţii-limită şi să nu ne afle viaţa nepregătiţi. Evidenţa şi atotprezenţa acestei realităţi umane l-au făcut poate pe Sfântul Isaac Sirul să afirme un lucru puţin neobişnuit gândirii comune: „Fericit este omul care şi-a cunoscut neputința sa; pentru că cunoaș­terea aceasta devine pentru el o temelie, rădăcină şi început de orice bunătate. Însă nimeni nu poate să-şi simtă ne­putința sa dacă nu va fi îngăduită asupra lui o ispită cât de mică măcar ca să-i obosească sau trupul, sau sufletul. Atunci, comparând ne­putința sa cu ajutorul lui Dumnezeu, îndată-i va recu­noaș­te măreția acestui ajutor. Însă cine a recunoscut că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, acela face o mulțime de rugăciuni”.

Experienţa neputinţei este în realitate una fericită şi binecuvântată, întrucât ne deschide o altă perspectivă a vieţii, cea veşnică, apropiindu-ne de Dumnezeu aşa cum nici nu gândeam înainte. De fapt, această cunoaştere ne aşază la masa libertăţii şi ne invită să optăm între două poluri existenţiale de mare intensitate: să ne lăsăm copleşiţi, învinşi şi deznădăjduiţi în faţa neputinţei sau să ne rugăm până la unirea cu Cel Ce ne cheamă spre Sine şi Care a făgăduit că-i va odihni pe toţi cei osteniţi şi împovăraţi, dacă vor veni la El (cf. Mat. 11, 28).