Expresii ale uluirii

La originea unui substantiv compus cu apariţie frecventă în texte polemice, gură-cască, se află un interesant context psiholingvistic, descifrabil din evoluţia semantică a formaţiilor rezultate dintr-o serie de posibilităţi asociative ale cuvintelor de la bază.

Mai întâi, însă, câteva enunţuri de actualitate de pe internet (pe care le reproducem precizând amănuntul că mai ales blogerii respectă destul de rar indicaţia din DOOM de a lega cele două cuvinte prin semnul de punctuaţie numit cratimă): "ca mulţi parlamentari, şi ăsta e un gură cască prin parlament" (www.gorjeanul.ro, la rubrica "Gura târgului"!); "Nu cred c-au avut prea mulţi clienţi, dar spectatori şi gură cască au fost fără număr" (wn.com); "Transmisiune în direct sabotată de un gură-cască! Un gură-cască l-a exasperat la culme pe reporterul unei televiziuni din Portugalia" (m.stirileprotv.ro).

Putem vorbi chiar de o inflorescenţă de formule conturând o galerie din zona tipurilor sociale: "Gură-cască om politic", "Gură-cască la revoluţie", "Gură-cască pe litoral" etc.

La origine se află un simplu enunţ descriptiv din sfera naturaliilor, a căsca gura (pentru a mânca, pentru a bea ceva, pentru a sufla din greu sau ca fază premergătoare actului vorbirii). Numai că, uneori, gestul însoţeşte lipsa de control a mişcărilor feţei dat fiind interesul celui fără treabă faţă de ceva care constituie o noutate, o surpriză (a căsca gura la vitrine, la un afiş), situaţie în care se găsea, de exemplu, şi un "erou" nătărău al lui Creangă, Dănilă Prepeleac, după ce, de pe urma unei perechi de boi, se alesese cu o pungă goală ("Mai şede el cât şede, de cască gura prin târg şi apoi îşi ia tălpăşiţa spre casă").

Inventarul expresiv al limbii române posedă un număr mare de compuse ce caracterizează sarcastic trăsături socotite defecte sociale, formate dintr-un verb şi un substantiv: celui dezordonat sau fără căpătâi i s-a zis târîie-brâu, leneşului pierde-vară, vagabondului bate-poduri (poduri numind străzile podite cu bârne, practică din oraşele noastre până prin secolul al XVIII-lea); după acelaşi procedeu a apărut depreciativul frige-linte, atribuit unui avar, unui zgârcit (pentru care lintea ar fi carnea de friptură!). La fel s-a format porecla celui surprins că rămâne cu gura căscată un timp mai îndelungat, ca marcă a unei (să-i zicem) prostraţii native; unele dicţionare înregistrează, cu semnificaţia "prost, bleg", cuvântul compus (un) cască-gură (Scriban, Dicţionarul Academiei).

Pe de altă parte, poreclele de tipul mai sus-descris sunt concurate de compusele în care pe primul loc se află substantivul, urmat de un adjectiv: coate-goale, vorbă-lungă, maţe-fripte. În cazul gură-cască, paradoxul lingvistic este acela al unei formule hibride: pe primul loc se află tot substantivul, dar acesta este urmat de o formă verbală, ce poate să provină, însă, de la o construcţie cuprinzând un adjectiv, gură-căscată, pentru care trebuie să revenim la o caracterizare. Poţi rămâne cu gura căscată dintr-o admiraţie ce ar vrea să se exprime, şi atunci îţi râd ochii de bucurie şi de plăcere, dar poziţia gurii poate fi aceeaşi din cauza uluirii, a surprizei care te lasă fără cuvinte, când ochii se dilată ca de frică, o imagine descalificată prin formularea (în registru vulgar) referitoare la simplitatea primară: "ochi boldiţi, gură căscată (mămăligă nesărată!)".

În sfârşit, o replică modernă descriind situaţia în discuţie: a rămâne cu gura ca la dentist, pentru care găsim o formulă abreviată în titlul "Mourinho, lăsat ca la dentist!" (cu explicaţia "antrenorul portughez Jose Mourinho a fost lăsat cu gura căscată de jurnalişti, care au părăsit sala în semn de protest…"; www.evz.ro). Dar, pornind de aici, iată şi un joc de cuvinte potrivit spre a blama deficienţe economice: "La stomatolog, gură cască a pagubă" (ww.viata-libera.ro). Şi, tot ca îndrăzneală stilistică, semnalăm folosirea adjectivală a compusului, de către Lucian Mândruţă, caracterizând ironic nunta regală din Anglia: "Planeta Gura Cască înghite în sec" (www.gandul.info).