Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Fă şi tu ce-i omeneşte!

Fă şi tu ce-i omeneşte!

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 07 Oct, 2014

Avva Daniel a fost un monah din descendenţa duhovnicească a avvei Arsenie, pustnicul recunoscut pentru distanţa impusă în relaţiile cu oamenii. Era la a doua generaţie după Arsenie, fiind ucenicul bătrânilor Alexandru şi Zoil, ucenicii direcţi ai avvei Arsenie. Avva Daniel are, între altele, meritul de a fi transmis cele mai multe dintre povestirile despre avva Arsenie.

Viaţa în pustie era aspră din pricina condiţiilor naturale şi a singurătăţii, dar uneori dificultatea era sporită de raidurile barbare, care îi sileau pe călugări să se refugieze pe unde puteau. O asemenea invazie reprezintă fundalul primei apoftegme despre avva Daniel. Într-un asemenea moment, bătrânul şi-a zis: „Dacă Dumnezeu nu are grijă de mine, pentru ce să trăiesc?“. Şi a trecut printre barbari fără ca aceştia să-l vadă. Atunci el îşi zice: „Iată, Dumnezeu a avut grijă de mine şi n-am murit; fă şi tu ce-i omeneşte şi fugi ca părinţii“.

Această scurtă istorisire aduce cu sine întrebări importante, dar şi răspunsuri despre relaţia omului cu Dumnezeu. Una dintre caracteristicile fundamentale ale vieţii pustniceşti este asumarea dependenţei totale de Dumnezeu. Asceţii care se retrag în pustie renunţă la tot şi Dumnezeu rămâne singura lor avere. Iar avva Daniel, de această dată, forţează oarecum mâna Domnului. Îl presează să facă o minune cu el, cel care a părăsit totul pentru a se dedica în întregime vieţii ascetice şi pentru a plăcea lui Dumnezeu. Gândul avvei Daniel se aseamănă oarecum cu rugăciunea unui ţăran, aflat în închisorile comuniste, despre care Marin Sorescu vorbeşte în „La Lilieci“: „Doamne, cum mă ţii, aşa mă ai!“. Mai mult decât atât, pustnicul dovedeşte că preţuieşte pe Dumnezeu mai mult decât propria lui viaţă, care, lipsită de purtarea de grijă a Domnului, încetează să mai aibă vreun sens. De aceea e gata să moară, dacă Dumnezeu nu-i arată că voia Lui este alta. Acesta este momentul în care Dumnezeu face minunea, evidentă numai pentru călugăr - bătrânul trece neobservat prin mijlocul barbarilor. Miracolul nu este un act gratuit şi nici element de spectacol. Minunea este un act revelator, o formă de descoperire a lui Dumnezeu şi a voii Sale. Exact aceasta este funcţia îndeplinită de minune şi de această dată. Bătrânul înţelege că gestul său a fost unul nechibzuit, că L-a ispitit pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu S-a smerit în faţa cutezanţei sale. Pustnicul înţelege şi el toate acestea şi se smereşte la rândul lui: decide să facă acelaşi lucru pe care îl fac ceilalţi călugări - să fugă. Deşi Domnul este alături de noi în orice context, intervenţia Lui devine evidentă abia atunci când noi am ajuns la limită. Credinţa în Dumnezeu nu este niciodată prilej pentru comoditate, ba dimpotrivă, după cum dovedeşte istoria Bisericii. Smerenia este garanţia autenticităţii credinţei şi proba ei cea mai însemnată. Sfârşitul fericit al tuturor situaţiilor în care pedagogia lui Dumnezeu îşi dovedeşte eficienţa.

Apoftegma 1 despre avva Daniel este o povestire care transmite câteva lucruri esenţiale. În primul rând, ea este traversată de nădejdea că Dumnezeu nu rămâne dator şi are grijă de cei care I se dăruiesc. Dar totuşi, ispitirea lui Dumnezeu este un act arogant, în faţa căruia Dumnezeu Se poate smeri pentru a ne învăţa adevărata smerenie: proba ultimă a credinţei, şi minunea creştină prin excelenţă, care poate face vizibil chipul lui Dumnezeu în fiecare dintre noi.