Fă-te sabie!

De la avva Pimen a rămas o afirmație enigmatică: „Prima dată fugi imediat; a doua oară fugi; a treia oară fă-te sabie!” (Pimen 140). Misterul vine din faptul că acest gând apare suspendat, este lipsit total de orice context direct și nu avem la îndemână nici o explicație. De ce anume să fugi de câteva ori la rând? Cum adică să te faci sabie? Ce anume urmărește să transmită bătrânul?

Ceva similar găsim în seria de apoftegme de la avva Arsenie, unde aflăm că avva Teodor de la Ferme primea oamenii care veneau la el să caute îndrumare, dar „era ca o sabie” (Arsenie 31). 

Apoftegmele acestea vorbesc despre relații și despre limitele lor. În raporturile lor, oamenii sunt invazivi. Există un permanent război tăcut de cucerire a spațiului intim, a timpului, a atenției și a gândurilor celorlalți. Părinții ascetici, după modelul lui Hristos, lasă fraților libertate maximă. Libertatea și îngăduința sunt termeni-cheie pentru a putea înțelege raporturile pe care și le propun monahii. În felul acesta este stabilit standardul: fiecare cere mai mult de la sine însuși decât cere de la ceilalți, nu se face pe sine normă pentru comportamentul altora etc. Și totuși, îi vedem pe acești călugări că sunt sau recomandă celorlalți să fie ca o sabie. 

Într-o altă apoftegmă, îl găsim pe avva Pimen răspunzând la întrebarea: „Ce înseamnă a te mânia în zadar pe fratele tău?” Bătrânul a zis: „Orice nedreptate îți face fratele tău, dacă te mânii, în zadar te mânii. Dar, dacă vrea să te despartă de Dumnezeu, atunci mânie-te foarte!”

Toate aceste apoftegme creează un cadru, afirmă niște principii care ghidează relațiile. Pe de o parte, avem regula generală a îngăduinței și a libertății, dar aceasta are o limită radicală: despărțirea de Dumnezeu. Legătura cu Dumnezeu este valoarea supremă care normează întreaga viață și în jurul ei gravitează totul. De aceea mânia, cu toată energia pe care o declanșează, devine justificată atunci când ceva amenință această relație centrală. 

Relația cu Dumnezeu, deși este posibilă în orice spațiu, timp ori context, nu este la fel de privilegiată peste tot. În războiul în care încercăm să ne cucerim inimile unii altora, Dumnezeu ajunge rapid să fie ignorat. Există, deci, un spațiu intim, al inimii, în care legătura cu Dumnezeu se petrece și pe care asceții se străduie să îl păstreze intact, pe cât este cu putință. În acest sens, prima metodă este retractilitatea, defensiva. Călugării fug. Nu doar că s-au retras din lume în mijlocul deșer­tu­lui, dar vor continua să o facă de fiecare dată când pericolul ame­nin­ță inima. Fuga este prima solu­ție, dar nu singura. Dincolo de o anumită limită, ofensiva devine necesară. Atunci, te faci sabie ca să poți tăia legăturile ce periclitează inima. Dar până acolo este mereu de preferat discreția ca o formă predilectă de smerenie.