Fă totul în ascuns

Scrierile Părinţilor pustiei se caracterizează printr-o neaşteptată profunzime şi fineţe psihologică. Marii asceţi sunt buni cunoscători ai complicatelor şi, uneori, surprinzătoarelor mişcări sufleteşti. Întreaga lor atenţie se îndreaptă dinspre exterior înspre interior, iar înţelepciunea dobândită se regăseşte apoi în scrierile lor.

Avva Zenon a auzit de un om care pentru multa lui nevoinţă a fost numit de oameni Postitorul. Bătrânul Zenon l-a chemat la el şi l-a supus la un soi de experiment, edificator pentru amândoi. S-au aşezat împreună, după rugăciune, iar pustnicul a început în tăcere să se nevoiască. Postitorul nu a făcut faţă tăcerii, a devenit akedic şi a vrut să plece. I-a zis bătrânului: „Inima îmi arde ca focul şi nu ştiu ce are. În sat posteam până seara şi niciodată nu mi s-a întâmplat aşa ceva“. Bătrânul i-a răspuns: „În sat te hrăneai prin urechi. Mergi, şi de acum înainte mănâncă la ceasul al nouălea şi tot ce faci, fă într-ascuns“. După ce a început să se supună învăţăturii primite, deja totul a devenit mult mai dificil. Ceasul al nouălea, al mesei, îl aştepta „cu frământare“. Viaţa i s-a zguduit din temelii, până acolo, încât unii din cunoscuţii lui ziceau: „A intrat demonul în Postitor“. Acesta i-a spus Avvei Zenon ce i se întâmplă, dar bătrânul i-a răspuns: „Aceasta este calea dumnezeiască“.  

Şi această apoftegmă se înscrie în şirul povestirilor paradoxale care vin să răstoarne logica curentă. Postitorul se găseşte pe calea dumnezeiască abia în clipa în care nevoinţa la care se supune e micşorată, iar cei care se găsesc în preajma lui spun, nici mai mult, nici mai puţin, că a intrat demonul în el. De fapt, apoftegma despre Avva Zenon vine să ne înveţe ceva despre logica vieţii duhovniceşti, unde efortul nu este niciodată supus unor norme universale, iar ceea ce cred şi zic ceilalţi nu contează cu adevărat.

Patericul egiptean, prin faptul că este o culegere de istorisiri nesistematizabile, atestă la fiecare pas că viaţa duhovnicească nu se trăieşte conform unui reţetar: ceea ce pentru unii este smintitor, pentru alţii poate să fie mântuitor. Pe de altă parte, opinia oamenilor (chiar şi a celor apropiaţi) despre cineva nu reprezintă în mod obligatoriu realitate. Avva Antonie avertizase că vine o vreme când oamenii înnebunesc, iar cei care nu sunt nebuni vor fi socotiţi aşa de către majoritatea afectată. Mai mult decât atât, Mântuitorul Însuşi spune: „Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine“ (Lc. 6, 26). În cazul nostru, faptul că prietenii Postitorului care nu mai rezista la asceza de dinainte spun despre el că are demon dovedeşte doar că, deşi au ochi, nu văd ce se petrece cu adevărat.

Părinţii pustiei au înţeles că dorinţa de apreciere din partea celorlalţi, nevoia de a fi lăudat sau slava deşartă în limbajul lor, este un motor puternic chiar pentru acţiuni care ar părea duhovniceşti. Din slavă deşartă poţi posti, poţi să faci milostenie, poţi chiar să te rogi. Însă de fiecare dată mândria care te susţine anulează valoarea duhovnicească a acţiunilor. Zenon îi zice Postitorului să facă totul în ascuns (iar în felul acesta reiterează cuvântul Domnului „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta“ Mt. 6, 3), tocmai ca să recupereze sensul duhovnicesc al nevoinţei. 

Un lucru e sigur, în viaţa duhovnicească au rost doar faptele făcute exclusiv de dragul lui Dumnezeu şi din iubire de oameni, nu pentru a fi văzuţi, apreciaţi şi lăudaţi. Slava de la oameni e un drum înfundat în viaţa duhovnicească.