Făclia de sub obroc

Evanghelia este privită de cele mai multe ori ca o carte ce vorbeşte despre bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, prilej de tresăltare şi veselie. Vestea cea bună este, bineînţeles, cea care are prioritate în Scriptura Noului Legământ, pentru că are în vedere schimbarea lăuntrică a omului, singura care contează cu adevărat. Anul liturgic este centrat pe praznicul Învierii Domnului, când începe să fie citită Evanghelia după Ioan. Chiar din prima zi a Paş­tilor avem ocazia să vorbim despre Lumină, în amintirea noilor creştini botezaţi în ziua cea mare, care participau la slujbă cu făclia de botez aprinsă.

Evanghelia vorbeşte despre Lumină, dar ne spune din primele versete că, deşi oamenii pot înţelege că viaţa lor adevărată este posibilă doar prin lumina Cuvântului, totuşi ei nu au primit-o. Aşadar, vestea cea bună nu este primită de oameni. Sigur, noi ne gândim că nu este vorba despre noi, ci despre cei de odinioară, că noi suntem diferiţi, noi primim Lumina. Dar oare este aşa? Oare Sfântul Evanghelist Ioan scrie numai despre cei care urau predica sa sau se adresează tuturor oamenilor care vor trăi pe pământ? În aceeaşi primă zi a Paştilor, începe să fie citită şi cartea Faptele Apostolilor, care vorbeşte despre nedumerirea ucenicilor în aşteptarea instaurării regatului lui Israel. Însă Mântuitorul le spune că nu le este lor dat a cunoaşte vremile, ci numai lui Dumnezeu. După ce s-au umplut de Duhul Sfânt, ucenicii au înţeles la ce se referea şi la felul în care trebuiau să aştepte ei Împărăţia.

Suntem tentaţi permanent să dăm vina pe altcineva pentru problemele cu care ne confruntăm şi să nu căutăm în ograda noastră sursa acestora. Dacă ne simţim confortabil în pielea noastră şi dacă ne este călduţ, atunci lucrurile pot rămâne şi în felul în care le-am găsit, fără să mai fim nevoiţi să facem curăţenie. Avem la îndemână, prin tradiţia liturgică şi doctrinară, o adevărată comoară, ca o făclie ce poate lumina întreaga încăpere, pentru ca toţi cei din jur să vadă viaţa adevărată. Însă noi ce facem? Înţelegem că avem un confort stabil şi că lucrurile merg şi fără această făclie, chiar dacă bâjbâim prin întuneric. Ne mulţumim cu acest întuneric şi ascundem făclia sub obroc. Dacă lumina înseamnă să vedem şi haine rupte sau chipuri posomorâte, mai bine să nu fie! Este mai comod să rămânem în întuneric. Răspundem la întrebările oamenilor punctual, doar dacă cineva are căutări, iar dacă lucrurile trebuie într-un fel schimbate, ca să fie aduse la matca lor firească, ne prevalăm de „dorinţa majorităţii” şi de o aşa-zisă „tradiţie” peste care nu putem trece. Am ajuns să minimalizăm rolul rugăciunii din timpul slujbelor, exagerând beneficiile pe care le aduc gesturile evidente cu efect magic garantat. De aceea, lumina adevărată a schimbării care vine din Duhul dătător de viaţă este schimbată azi de noi cu anumite ritualuri sau chiar slujbe căutate pentru că oferă ceva palpabil, încărcat cu semnificaţii... magice. Vedem oamenii căutând slujbe, dezlegări, parastase greşit înţelese, iar la slujba de pomenire a unui sfânt sau la o Vecernie de seară nu se înghesuie mai nimeni să participe. Toate acestea ne spun lămurit că alegem să ascundem făclia sub obroc, pentru că semiîntunericul ni se descoperă mai uşor.