Faima și fapta

Avva Or, ascetul care încheie seria părinților din colecția alfabetică a Patericului, spunea: „Cel prețuit și lăudat mai mult decât merită va fi păgubit; cel disprețuit de oameni va fi slăvit în cer”. Același gând, dar într-o formă concentrată se regă­sește la avva Silvan: „Vai de omul a cărui faimă îi întrece fapta”.

Cuvântul avvei Silvan este azi mai puternic și important decât a fost, poate, în clipa primei sale rostiri. Oamenii sunt ființe sociale, trăiesc împreună în comunități și de aceea faima sau reputația unui om este deosebit de importantă. Atât de importantă încât ajunge să fie căutată ca pe ceva în sine, indiferent de realitatea noastră cotidiană. Pe scena lumii fiecare încearcă să joace un rol cât mai convingător și să pară mai bun, mai important, mai frumos și mai cucernic decât este. Cu cât mai mult, cu atât mai bine. Explozia rețelelor de socializare a făcut mai vizibilă ca niciodată discrepanța dintre ce suntem noi cotidian și ce expunem public pentru a ne crea reputație. Trăim, prin urmare, în afara noastră, pentru ceilalți. Ajungem să ne întemeiem existența pe ceva cu totul în afara controlului nostru: părerea celorlalți. Cu cât distanța între realitate și imagine este mai mare, cu atât tensiunea pe care o produce este mai greu de purtat și apare riscul colapsului.

Cu privire la faimă, în general, cred că pot fi identificate două categorii de atitudini la părinții deșertului. Pe de o parte, asceții se străduiesc să rabde nedreptățile, bârfele și calomniile. E celebră în acest sens povestirea despre avva Macarie Egipteanul, acuzat că a lăsat o femeie însărcinată, iar ascetul nu protestează, dar Dumnezeu scoate la iveală adevărul în manieră miraculoasă. Pe de altă parte, totuși, monahii apreciază „bunul nume” al cuiva. Sunt căutați tocmai acei nevoitori care au reputația sănătoasă a unui discernământ solid.

Cele două atitudini au în comun faptul că niciodată acțiunile nu sunt făcute pentru faimă, pentru a fi văzute. Viața se trăiește discret, adesea tainic, în fața ochilor lui Dumnezeu, fără dorința de a se transforma în spectacol, care să amplifice faima. Contează ce faci și judecata lui Dumnezeu, nu haloul de impresii ale oamenilor.

Pentru avva Silvan, în coerență perfectă cu restul monahilor din toate timpurile, ceea ce contează este lucrarea în sine, indiferent de măsura în care este reflectată în conștiința publică. Cu alte cuvinte, bătrânul zice că fapta fără faimă are valoare, în vreme ce faima fără de faptă este distructivă. Prin urmare, asceții sunt mai degrabă bucuroși să își diminueze renumele, în loc să îl amplifice. În felul acesta, viața lor petrecută sub ochii lui Dumnezeu își primește doar de la el și răsplata.