Familia: un creuzet al sfințeniei?

Cine ar putea afirma un asemenea ade­văr? Nimeni alții decât cei doi britanici - David și Mary Ford - într-o carte care adună laolaltă hagiografiile sfinților căsătoriți, cu o excelentă prefață a eruditului mitropolit Kallistos Ware. Citind această carte rămâi uimit de resursele de amploare pe care familia creștină le poate aduce actului credinței, calității lui - mergând până la episoadele martirice.

Deseori auzim afirmații că familia, soțul/soția și copiii în speță, ar putea fi o frână în calea duhovnicească asumată la nivel individual. Grijile zilei de mâine, pâinea cea de toate zilele, educația copiilor, nevoile locuinței, ale timpului liber - toate acestea și încă multe altele ar sta, chipurile, în calea decolării duhovnicești și a detentei ascetice pe care unii tineri și le imaginează ca fiind unicul drum al apropierii de Hristos. În casele cu copii rugăciunea este bruiată de foiala permanentă, programele duminicale adeseori nu se potrivesc, regimul alimentar nu concordă în special în perioadele de post, vacanțele se suprapun peste marile pelerinaje sau peste perioade de restricții alimentare - iată numai câteva din situațiile obiective care pot crea tulburări în familiile în care unul dintre părinți (sau amândoi) alege calea cea strâmtă a păstrării ritualului „ca la carte” al Bisericii Ortodoxe. Aparent, sunt situații ireconciliabile, însă duhovnicii acestor familii sunt convins că îndeamnă la chibzuință, cumpătare în decizii (și chiar în râvnă), echilibru și discernământ.

Eu însumi, într-o perioadă de maximă solicitare în viața profesională, nemulțumit și neîmpăcat cu gândul că poate îmi neglijez familia, am primit de la duhovnicul meu cel înțelept (un preot de mir, care înțelegea foarte bine astfel de teme recurente pentru cei „din lume”), următorul sfat: „Frate Răzvan, tot ceea ce trebuie să faci de-acum, când ți-ai demonstrat ție și altora de ce ești în stare profesional, este să te gândești doar la familie. Familia trebuie să fie principalul tău scop: fericirea și siguranța celor care ți-au fost dați în grijă. Restul contează mai puțin. Dumnezeu cred că asta vrea de la tine, să te gândești mereu, în ceea ce faci, la familie. Misiunea asta face parte directă din mântuirea ta”. Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă și un văl de pe ochi! Acum îmi vedeam limpede menirea: familia mea, bucuria lor zilnică, mântuirea lor.

Dar ce faci când, pe altarul mărturisirii personale a lui Hristos, îi pui, spre jertfă, chiar pe cei dragi? Au fost atâtea cazuri de sfinți care au ales martiriul cu prețul durerii familiei, sau au mers la moarte cu toții. Dar acei părinți care și-au văzut copiii tăiați de paloșul gâdelui (cazul Sfinților Martiri Brâncoveni) sau schingiuiți fără milă (vezi Sf. Sofia și cele trei fetițe ale sale) și atâtea alte cazuri dramatice care stau ca niște podoabe de mare preț în rama sinaxarului... Toate ne arată tărie de caracter, determinare mărturisitoare. Însă ne mai arată ceva: harul și mila Domnului care vindecă orice rană sufletească. Iar inima rănită de părinte se vindecă cel mai greu, dacă se vindecă vreodată...

Cartea care m-a pus pe gânduri și care mi-a confirmat, totodată, lucrurile în care și eu însumi cred este foarte delicată cu cei care dintr-un motiv sau altul nu au familie. Nu arată cu degetul, nu etichetează, nu operează discriminări abrupte, dureroase. Ci doar prezintă căsătoria creștină ca fiind una dintre căile de atingere a cunoașterii lui Dumnezeu, a apropierii de El. Taina cuplului este de mare forță, interioară și exterioară, iar creștinii căsătoriți, plini fiind de binecuvântarea Domnului, pot face adevărate minuni în viața lor și a altora. Mai mult, au fost asceți din pustia Egiptului trimiși de înger în Alexandria să vadă modele de sfințenie a unor oameni căsătoriți, spre smerirea lor.

Este drept, există și forme extreme de viață creștină în cuplu, cu posturi și înfrânări până la limita pulverizării tainei unirii și contopirii în iubire, dar asta e o altă discuție. Biserica, în înțelepciunea ei bimilenară, știe să rostuiască astfel de situații râvnitoare fără să le preschimbe în forme deraiate atât ale vieții de familie, cât și ale vieții monahale. Fiecare cale are rostul, greutatea și frumusețea ei, iar brațele părintești ale lui Dumnezeu sunt larg deschise pentru toți copiii Săi.