Fântâna cu apă din soare

O știu de mic; ne întâlnim și astăzi, când revin, din când în când, în satul meu natal, să-mi împrospătez forțele sufletești. M-am născut odată cu ea; așa se zice, dar, de fapt, ea, fântâna, exista dinainte - a fost martoră la nașterea mea. Apoi am crescut împreună, an de an. Iar acum, când eu mă îndrept către cea de-a doua etapă a vieții mele, constat că ea, fântâna, rămâne pe mai departe tânără; aș zice că întinerește mereu, printr-un miracol de nepătruns.

Așezată lângă casa noastră, în vârf de deal, de unde începe cerul, ea era și capăt, și început de drum. Oamenii urcau sau coborau - și se opreau totdeauna la fântâna cu cea mai bună apă din câtă băuseră vreodată, să-și potolească setea și dorul de înălțimi. Și nimeni nu poposea ori nu trecea pe lângă ea fără să-și facă sfânta cruce. Loc de vorbă bună și înțeleaptă, aici, la o cană de apă vie, se luau adesea măsuri judicioase pentru obște, de către obște. Tot pe vorbă bună veneau și sfaturi, și obiceiuri de demult. Bătrânii spun că și bătrânii lor spuneau cum pe-atunci, pe vremuri, când mergeau în ospeție la cei dragi, duceau, pe lângă alte daruri, o cofă cu apă de la fântână. Exis­tența noastră, pașii vieții noastre se înscriau în ființa ei. Devenise ochiul pământului care le vedea pe toate, în a cărui apă se luminau cerul cu podoaba sa, oamenii cu chipul și sufletul lor, frământările pământului și trăirile oamenilor. Îi cunoștea pe toți, le cunoștea graiul și sufletul. Era un reper esențial și existențial. Apa ei ținea de sete și dor.

Eram micuț când mi-am văzut prima oară chipul în oglinda ei; oglinda apei. Și nu m-am speriat; m-am bucurat văzându-l pe băiatul acela care semăna cu mine. Umblau și vorbe rele cum că nu e bine să te privești în fântână, că-ți fură chipul. Dar eu vedeam că nu mi-l fură; dimpotrivă, mi-l da înapoi când plecam - și m-aștepta să ne întâlnim din nou. Îmi aduc aminte, acum, târziu, de un vers al lui Lucian Blaga: „Când mă privesc într-o fântână/ mă văd cu-adevărat în zi/ așa cum sunt și-am fost și-oi fi”. Da, fântâna a păstrat întotdeauna chipul meu, ajutându-l să crească, să evolueze, să devină. Cea mai completă și sinceră biografie a mea se află acolo, în fântână, ca într-o bibliotecă fer­me­cată.

O fântână se naște greu, în sute și sute de ani - uneori în milenii - până când din adâncurile pămân­tului se-adună izvoarele, se-nfră­țesc și pornesc spre întâmpinarea omului. Care știe sau nu știe, care poate sau nu poate să le găsească, să le scoată la suprafață în răcoa­rea unei fântâni și să-și întrețină viața cu apa lor. Izvoarele ei vin de undeva de departe, din adânc, de la rădăcina pământului din soare sau poate de la facerea lumii. Ele așteaptă, însă, cum spuneam, chiar și în locuri unde nu te-ai aștepta să le întâlnești. Chiar și-n pustiu. Și mă gândesc la adevărul cuvintelor rostite de scriitorul Antoine de Saint-Exupéry, conte și aviator, care a străbătut adesea cerul Africii deschizând linii aeriene cu Europa (mort în al Doilea Război Mondial), care sună așa: „...De aceea e frumos pus­tiul... fiindcă undeva ascunde o fântână”.

Dar omul cum să procedeze el ca să ajungă la izvoare? Să urmeze
sfatul celui ce s-a descoperit pe sine în biblioteca fântânii; filosoful Lucian Blaga: „Sapă frate, sapă, sapă/ până când vei da de apă./ Ctitor fii fântânilor, ce/ gura, inima ne-ada­pă”...

În fântâna de acasă nu mă priveam numai eu. Se privea cireșul de-alături - și atunci apa avea gust de cireșe. Se privea gutuiul, apa avea gust de gutuie. Se privea cerul plimbându-și turmele de nori - și apa nu se tulbura. Soarele privin­du-se prefăcea totul în aur. Stelele își întâlneau suratele din izvoarele adâncului - despre care tot Blaga adeverește: „...Sapă numai, sapă, sapă/ până dai de stele-n apă”.

…Fântâna din satul meu, Cătiașu, fântâna de acasă.

Da, în felul ei, fântâna de acasă este și nu este unică - dar, cu sigu­ranță, nu-i singura. În fiecare sat, în fiecare loc la streașina căruia luminează o viață de creștin există o fântână cu cea mai bună apă din lume: fântâna de acasă.

Dumneavoastră când v-ați privit ultima oară chipul în fântâna de acasă?