Fântâna pelerinilor

Într-o dimineaţă, în tramvai, priveam cu o oarecare curiozitate un grup de pensionari care, îmbrăcaţi sportiv şi cu rucsacuri în spate, plecau undeva într-o mică excursie. Recunosc că eram puţin invidios pe aceştia, eu având doar perspectiva unei alte zile caniculare la serviciu. Dar, în acelaşi timp, buna lor dispoziţie era molipsitoare: oamenii vorbeau tare, glumeau, trăiau cu adevărat fiecare moment al zilei de vacanţă. La un moment dat, una dintre doamnele din grup a rostit o frază care a atras atenţia tuturor: „Şi ce dacă nu suntem bogaţi, nu-i chiar aşa de rău. Omul bogat e un om sărac care are bani“. Fraza a fost rostită în contextul în care altcineva propusese ca excursia să continue până în Italia, unde s-ar fi putut juca la loto, în perspectiva unui câştig fabulos despre care toate mediile de informare din întreaga Europă au relatat pe larg.

Imediat m-am gândit că, aplicând o regulă simplă a logicii, afirmaţia devine valabilă şi în sensul ei contrar: „Omul sărac este un om bogat care nu are bani“. Nu-mi propun aici să reiau tema arhicunoscută a deficienţelor de ordin social, dovedite uneori de cei care, dintr-un motiv sau altul, au ajuns să aibă cu adevărat mulţi bani. Şi, cum nu cunosc pe nimeni într-o asemenea situaţie, nici nu ştiu cum trăiesc aceştia cu adevărat, dacă sunt, aşa cum se zvoneşte, fericiţi. Mă preocupă doar surprinzătoarea analogie, pe care o fac mulţi dintre noi, între opulenţă, în formă ei absolută, şi utopia fericirii fără margini. Aristotel desluşea noţiunea de etică ca o strădanie a omului către o viaţă mai bună, cu împliniri, deci implicit fericită. Dar pentru a tinde către o asemenea culme, acelaşi om este dator să-şi dezvolte, prin educaţie şi observaţie, aptitudinea de a-şi controla atât lăcomia, cât şi emotivitatea excesivă. Cum „ethos“ se traduce atât prin „caracter“, dar şi prin „obişnuinţă“, înţelegem că „etica“ este acel instrument teoretic pus la îndemâna omului, pentru a-şi configura un mod de viaţă satisfăcător. Faţă de Aristotel noi avem şansa învăţăturii primite de la Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. La Ioan 1, 3-4, se spune că: „Toate prin El s-au făcut. Şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor“. Tot ce avem datorăm lui Dumnezeu, iubirii Sale fără margini pentru noi. Şi totuşi ne situăm pe o poziţie paradoxală, greu de explicat. Lăcomia contemporanilor este o simplificare tragică a moştenirii spirituale primite de la strămoşii noştri. Dorinţa de avere, de a strânge peste măsură, se justifica prin aspiraţia de „a trăi mai bine“. Acum, bogăţia este redusă la mijlocul prin care se poate etala cu uşurinţă o infatuare fără limite, o prezentare de faţadă, lipsită de conţinut, o aroganţă superficială lipsită de bucuria împlinirii personale. Idealul suprem este de a apărea fotografiat într-o revistă la modă şi nu de a te folosi de averea obţinută pentru a da, prin mijloacele pe care le deţii, un impuls societăţii în care trăieşti. Bogăţia nu are o justificare dinamică şi, de aceea, nu oferă nici o mulţumire. Dezamăgirea se manifestă prin reflexul de a strânge mai departe, de a fi şi mai lacom, în speranţa că vreodată iluzia fericirii va deveni realitate. Din acest motiv, trăim o epocă în care calitatea a fost înlocuită cu cantitatea şi unde întrebarea fundamentală este „cât de mult“, şi nu „cât de bine“. Deficienţa este evidentă la nivel etic, în viaţa care s-a golit de idealuri şi de dorinţa de a realiza ceva care să poată fi dat drept exemplu pentru toţi cei din jur.

Obsesia cantitativă capătă şi aspecte neaşteptate, la prima vedere greu de imaginat. Se povesteşte că un tânăr cercetător a reuşit, folosindu-se de cele mai sofisticate aparate care există astăzi, să calculeze că, la nunta din Cana Galilei, Mântuitorul a schimbat cam 600 de litri de apă în vin. Impresionat de o asemenea cantitate, tânărul a fugit la mănăstirea din apropiere, pentru a-l întreba pe stareţ de ce a fost nevoie de atâta vin. „Noi bem şi acum din el“, i-a răspuns stareţul zâmbind. Profesoara Renate Kern de la Universitatea din Passau atrăgea atenţia asupra bogăţiei darurilor pe care le primim de la Dumnezeu. Pornind de la Pildele lui Solomon 9, 5: „Veniţi şi mâncaţi din pâinea mea şi beţi din vinul pe care eu l-am amestecat cu mirodenii“, doamna Kern ne reaminteşte de pescuirea minunată, de firimiturile de pâine care s-au adunat în douăsprezece coşuri, de seminţele care cad în diferitele locuri şi rodesc. Dumnezeu este darnic, ne copleşeşte cu darurile Sale. Dar, mă întreb, mai suntem noi astăzi interesaţi de hrana duhovnicească pe care o primim cu atâta îmbelşugare? Este uşor de înţeles că adevărata bogăţie nu se măsoară nici în bani şi nici în fotografiile din revistele de scandal. Deşertăciunea sărăceşte.

Pe drumul pelerinilor către Compostela, lângă Mănăstirea Iraque, localnicii au construit o fântână din care curge vin. Pelerinii care trec pe acolo pot să facă un popas şi să bea din fântână. Nimeni nu este atât de lacom încât să bea până nu mai poate să-şi continue pelerinajul. Semn că încă mulţi dintre noi ştiu cât de importantă este cumpătarea. Fiecare poate să-şi aleagă ce-i place mai mult. Să bea un pahar de vin bun cu tovarăşii de drum, cu speranţa de a ajunge împreună la capătul călătoriei, spre împlinirea unui vis sufletesc, sau să bea mult, fără bucurie, de unul singur, în încercarea de a-şi stinge lăcomia nemăsurată. Un lucru e sigur. Adevărata bogăţie o câştigi doar alături de prieteni adevăraţi, pe drumul care duce la Domnul.