Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Faptele - seva credinței și a postirii
Mă gândesc adesea că faptele bune sunt niște brațe incredibil de puternice, care pornesc din interior, se extind cât le e cu putință în lume, iar mai apoi, după cuprinderea celor din exterior, revin iarăși înăuntru, uneori ornate cu felurite flori, iar din palma în care și-au rezemat atâția obrazul, lacrima și surâsul se preling firicele de miere; alteori, brațele revin zgribulite, sfâșiate până la os, sau nu revin deloc, căci au fost smulse. Deși ar putea fi smulse, brațele acestea dau muguri continuu, deoarece creștinismul e primăvara nebiruită a sufletului.
Chiar dacă uneori aceste brațe nu se zăresc în conglomeratul de interese mărunte ale lumii, ele au marele merit de a mângâia, de a strânge laolaltă, de a se constitui într-un zid între bine și rău. Le denumesc brațele iubirii, căci, deși par slabe, sunt tari, au mâinile delicate, cu palme deschise, foarte puțin arcuite, cât să-i cuprindă pe ceilalți. Mai sunt și alte brațe care se zbat haotic, cu palme aspre și pumni încleștați, lovind fără știre. Acestea sunt brațele urii, brațele care, deși par tari, sunt slabe.
Fapta bună e gala sufletului, e bucuria înmulțită cu rugăciunea. Nu e nimic mai plăcut în fața lui Dumnezeu decât faptele care nu au rămas simple cuvinte. Prin fapte, credința devine mod de viață, iar voința umană se dăruiește lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să o acopere cu harul Său și să o conducă spre bunătate și smerenie. Aceste fapte denotă bogăție, abundență spirituală, iar caracteristica lor e lumina, căci ele cheamă harul lui Dumnezeu să le înmulțească și să le intensifice prin sfințenie, determinându-i și pe alții să le urmeze și chiar să le lucreze cu sârguință și pricepere: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).
Putem ridica mâinile noastre către cer dacă ele n-au ridicat pe nimeni?, ca ridicând pe cel căzut să-l poată cuprinde cu îmbrățișarea pe care o așteptăm de la Tatăl? Îmbrățișarea celorlalți, prin fapte, presupune deschiderea brațelor inimii, așa cum Mântuitorul Hristos Şi-a întins brațele pe cruce ca să cuprindă întreaga umanitate căzută.
Trebuie, în mod nepregetat, harnic, să pășim spre acești „frați prea mici” (Matei 25, 40), venindu-le în întâmpinare, cu brațele deschise, afectuoase, gata să-i prindem, anticipându-le căderea sau să-i ridicăm cu preocuparea constantă pentru ei, într-o îmbrățișare de recunoaștere și iubire reciprocă. Practic, postul de aici începe, de la îmbrățișarea sinceră, curajoasă și stimulată de o inimă care e deja casă pentru bucuria și nădejdea regăsirii prin iubire, ca să petrecem împreună cu semenii pe calea postului până la punctul culminant, Lumina din care a răsărit viața veșnică, Învierea lui Hristos.
Așadar, faptele certifică credința noastră: „credința fără fapte moartă este” (Iacov 2, 26). Simpla angajare verbală, enumerarea unor cuvinte frumoase, dar care rămân doar declarații și rostiri în tot spațiul acesta zilnic de opinii și tatonări, fără a fi urmate sau, mai corect, precedate de fapte, ne marginalizează tot mai mult de adevărata trăire a credinței, a postului. Să reținem că faptele bune înseamnă deschidere, lumină și situare a noastră în centrul credinței, în miezul mesajului hristic, pe când faptele rele se traduc prin haos, închidere, întuneric, izolare până la dizolvarea sinelui.