„Fără El omenirea se pierde în adâncul sumbru al răutății”

Duminica trecută s-a citit la Sfânta Liturghie Pilda nunții fiului de împărat de la Matei cap. 22, vv. 1-14, pericopă evanghelică ce prezintă simbolic relația Evangheliei Domnului Hristos cu poporul evreu, în special cu liderii lui religioși de atunci. Parabola surprinde prin tonul aspru și prin gravitatea evenimentelor care se precipită, despărțindu-se oarecum de pilde asemănătoare în redactarea altor Evangheliști, spre exemplu Pilda celor poftiți la cină de la Luca 14, 16-24.

Pilda nunții fiului de împărat, deși începe într-o notă pozitivă, cu un împărat care pregă­tește un ospăț îmbelșugat pentru a cinsti nunta fiului său - „Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă!”, degenerează foarte repede în vărsare de sânge. Împăratul face trei chemări. La prima chemare, cei poftiți la nuntă pur și simplu „n-au voit să vină”. La a doua invitație au tratat cu indiferență chemarea înnoită, „fără să ţină seama, s-au dus: unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui”, nici măcar nu mai trimit răspuns. Și în acest moment intervine și motivul crimei sau al uciderii slugilor împăratului, căci se spune că „ceilalţi, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit şi le-au ucis”. Deci, la al doilea moment al chemării la cină, unii sunt indiferenți și se duc la treburile lor, iar alții le batjocoresc și le ucid pe slugile trimise de împărat.

Această temă, a uciderii trimiși­lor împăratului sau ai stăpânului, este comună la pilda aceasta și la Parabola lucrătorilor răi ai viei de la Matei 21, 33-41. În ambele si­tua­ții este un progres sau o escala­dare a violenței.

În Pilda nunții fiului de împărat, intervenția stăpânului, a celui ofensat prin refuzul de a participa la ospăț și uciderea trimișilor săi, este imediată: „Şi auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, şi trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc” (v. 7). Pedepsirea promptă a celor care au greșit față de împărat prefațează radicalizarea atitudinii fariseilor față de Domnul Hristos, pentru că în această imagine avem ecoul clar al potrivniciei lor față de Evanghelia vestită de Domnul și față de Persoana Sa. De altfel, la încheierea acestei pilde se consemnează de către Sfântul Matei constatarea: „Atunci s-au dus fariseii şi au ţinut sfat ca să-L prindă pe El în cuvânt” (v. 15). Pilda aceasta pregătește sentința aspră dată de Mântuitorul asupra Ierusalimului de la Matei capitolul 24, precum și prevestirea evenimentelor eshatologice de la capitolul 25. Citite împreună, aceste trei fragmente au teme comune și arată mai mult evenimentele viitoare, care încă nu se petrecuseră, și anume: mutarea accentului Evangheliei Îm­pă­­răției cerurilor de la poporul ales către păgâni, către cei care nu refuză invitația la ospățul împărătesc, și pedepsirea celor care refuză chemarea împăratului, care este chip al lui Dumnezeu, prin pustiirea cetăților lor și țării lor prin intermediul unei oștiri străine.

Această imagine se regăsește și la Sfântul Ioan Gură de Aur, care zice că poporul ales a refuzat trei chemări: prin profeți, prin Fiul și apoi după Înviere, pe care o numește nuntă: „În această pildă, Hristos a vorbit și despre Învierea Sa. Pentru că mai înainte vorbise de moartea Sa, arată că după moartea Sa este nunta și atunci este Mire. (...) Aceasta este a treia acuzație adusă iudeilor. Prima acuzație, că i-au omorât pe profeți, a doua, că L-au omorât pe Fiul; a treia, că nu au venit la nuntă, cu toate că au fost poftiți la nuntă de Cel ucis, de Cel pe Care ei Îl uciseseră, ci au născocit o mulțime de scuze: că și-au cumpărat o pereche de boi, că și-au luat țarine, că s-au însurat. Deși scuzele lor par întemeiate, totuși noi învățăm de aici un lucru: Oricât de grabnice și de necesare ar fi treburile noastre, să nu le punem niciodată mai presus decât cele duhovnicești” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere pr. Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, București, 1994, p. 792).

În același timp, Sfântul Ioan Gură de Aur trece de la interpretarea istorică a acestei pilde către relevanța ei duhovnicească pentru om. Ospățul la care suntem che­mați este o realitate duhovnicească, iar chemarea este grija perpetuă a omului de cele duhovnicești ale sale, pe care trebuie într-un fel să le prioritizeze în fața grijilor vieții, să le acorde o atenție sporită.

Avem la începutul pildei evo­luția violenței celor care la început refuză și sunt indiferenți și apoi ajung să batjocorească și să ucidă slugile trimise de împărat la ei cu o invitație care seamănă mai mult cu o binecuvântare. Acest aspect arată legătura duhovnicească ce există între om și poruncile lui Dumnezeu. Se observă că neascultarea sau indiferența față de o poruncă dumnezeiască produce o cădere sigură către o neascultare și răzvrătire mai mare, către neascultarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu. Domnul Hristos avertizează asupra acestei escaladări a răului care pornește din lucruri mici, dar poate conduce către ruinarea casei sufletului când spune despre duhul necurat care ia cu sine alte șapte duhuri pentru a face mai mult rău omului: „Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Matei 12, 45). Aici vedem că, dacă omul cade ispitei unui păcat, îi urmează la rând alte șapte, un număr simbolic însă, dar care arată totuși o mulțime.

Această relație dintre ținerea poruncilor și păstrarea adevăratei cunoașteri a lui Dumnezeu este prezentată și de Sfântul Cuvios Sofronie Saharov, care spune: „În mod firesc, credinciosul trebuie să păstreze cu grijă adevărul revelat şi dat Bisericii lui, pe cât este cu putinţă, în plinătate şi curăţie. Experienţa multiseculară a Bisericii ne-a demonstrat, în mod convingător, că orice abatere de la calea poruncilor evanghelice ne îndepărtează de acea cunoaştere în care se cuprinde viaţa veşnică (Ioan 12, 50; 17, 3). Noi nu suntem capabili să atingem desă­vârşirea poruncilor, dar depinde de noi să facem dovada unei maxime sârguinţe şi, atunci, restul va desăvârşi El Însuşi. În osteneala noastră de a dobândi iubirea lui Hristos, ni se dă putinţa de a contempla inaccesibilitatea sfinţeniei lui Dumnezeu împreună cu nemărginita Lui smerenie. Puterea poruncilor evanghelice constă în aceea că ele ne introduc în nemărginirea Fiinţei Dumnezeieşti. Sufletul, fericit, se extaziază în faţa lui Dumnezeu; el este încântat în faţa veşnicei Lui măreţii, el este uimit şi de îngăduinţa Sa faţă de noi în actul întrupării. În toate, este Învăţătorul Hristos (Matei 23, 8). Fără de El, în mod inevitabil, omenirea se pierde în adâncul sumbru al răutăţii sale. Hristos este lumina lumii; prin El, ni s-a descoperit Adevărul şi «din plinătatea Lui şi noi am primit şi har peste har» (cf. Ioan 8, 12; 16, 17)”.