Fără motivație bună rătăcim în loc neumblat şi nu pe cale

Atunci când vorbim de nevoințele postului, rugăciunea, înfrânarea, meditația, le considerăm foarte bune și acceptăm că ele ajută într-adevăr omul să se elibereze de robia poftelor și a egoismului. Dar acordăm foarte puțină importanță motivației care stă la baza acestor lucrări. De regulă, nu ne sondăm să vedem cu ce gând facem aceste lucruri. Sfântul Simeon Noul Teolog punctează importanța descoperirii motivației de omul angajat în viața Bisericii: „Mulţi s-au supus acestor nevoinţe, unul pentru un motiv, altul pentru alt motiv. Dar foarte puţini sunt cei ce au săvârşit osteneala lor cu frică şi cu dragoste firească de Dumnezeu. Singuri aceştia, ajutaţi de har, izbutesc în scurtă vreme în lucrarea virtuţii şi se întind spre cele spuse. Ceilalţi sunt lăsaţi, cum s-a spus, «să rătăcească în loc neumblat şi nu pe cale» (Ps. 106, 40), potrivit cuvântului: «Şi i-am trimis pe ei după uneltirile inimilor lor, merge-vor întru meşteşugirile lor» (Ps. 80, 11)” (Filocalia, volumul 6, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2011, pp. 58-59).

Cunoașterea adevăratei motivații pentru care facem anumite lucruri sau spunem cuvintele credinței ne conduce la o altă temă, la înțelegere. Motivația bună duce implicit la înțelegerea corectă a vieții omului și a realităților cu care intrăm în contact. Această înțelegere nemijlocită este superioară cunoașterii teoretice. „Cel ce a dobândit experienţa acestora prin sârguinţa cea mai bună va cunoaşte puterea (înţelesul) celor spuse. Iar cel ce e altfel va cunoaşte înţelesul din afară al celor spuse, dar despre înţelesul lor duhovnicesc, care se cunoaşte cu înţelegerea, nu va avea decât idei teoretice, sau mai bine zis va plăsmui în cugetarea lui chipuri mincinoase, fiind foarte departe de ele, ca un om ce se amăgeşte”, zice Sfântul Simeon Noul Teolog (Filocalia, vol. 6, p. 59).

În cuvintele Părinților se face distincție între cunoașterea prin făptuire și dobândirea unor informații teoretice. Prima cunoaștere are puterea de a schimba viața omului. Dar, din experiența vieții Bisericii, puțini oameni ajung la niveluri ­înalte încât să dobândească o cu­noaș­­tere nemijlocită a adevărurilor dumne­zeiești. Majoritatea suntem pe calea poruncilor și suntem la nivelul înfăptuirii nedepline și parțiale a celor predate nouă de Dumnezeu. Ni se cere, la nivelul nostru, mai mult ca toate, credință. Credința că cele ce ne-au fost spuse de Domnul Hristos în Sfintele Evanghelii sunt cu adevărat folositoare nouă și sunt spre viața veșnică. Cum ne cercetăm dacă avem măcar credință în cuvintele Domnului Hristos? Tot Sfântul Simeon Noul Teolog ne oferă răspunsul la această întrebare: „Aţi auzit semnele credinţei? Vă ajung acestea sau aveţi nevoie să vi le reamintesc şi pe cele următoare? Dacă voiţi să aflaţi că o astfel de credinţă cere Dumnezeu de la noi, încât crezând în El să nu ne mai îngrijim deloc de viaţa de aici, aflaţi aceasta chiar de la Domnul, Care zice limpede: «Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, ce veţi mânca, sau ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca» (Matei 6, 25, 34). Şi ridicându-ne câte puţin spre cele mai desăvârşite, zice: «De te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-i lui şi pe cel stâng; şi celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina ta, lasă-i lui şi cămaşa ta» (Matei 6, 39-40); «şi celui ce răpeşte ale tale, nu i le cere înapoi» (Luca 6, 30). Apoi, cerând prisos de credinţă peste prisos, ne porunceşte să ne rugăm pentru duşmanii noştri şi să iubim şi să facem bine celor ce ne urăsc pe noi şi să ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc pe noi (Matei 5, 44). Şi ne porunceşte să facem altele multe, din care să se arate credinţa noastră în El. Numai atunci trebuie să zicem că suntem credincioşi. Căci fără acestea credinţa noastră este moartă (Iacob 2, 20) şi noi înşine suntem morţi” (Filocalia, vol. 6, p. 189).