Fără regrete

„Nu am nici un regret”. Mă aflu în fața unui om pașnic, liniștit sau în fața unui mare nepăsător? Pentru că până și cei mai mari sfinți au avut regrete, au cerut iertare pentru păcate, au trăit pentru a-și răscumpăra cumva greșelile. În fața acestei atitudini, preotul se găsește într-o stare dezolantă, deoarece trebuie să trezească la viață ceea ce pare să fi adormit de mult timp: conștiin­ța omenească, glasul care spune fără încetare când și unde am greșit, ce și cum trebuie să împlinim pentru a rezolva problemele create.

În cartea profeției lui Ieremia ni se spune: „Să nu intri în casa celor ce jelesc și să nu te duci să plângi și să jelești cu ei, căci am luat de la poporul acesta pacea Mea, mila și părerea de rău” (Ieremia 16, 5).

Când prorocul Ieremia își înmul­țea rugăciunea pentru poporul Israel, care căzuse în păcate grele, a primit acest cuvânt din partea lui Dumnezeu. O spirală a împătimirii se abătea ca o tornadă asupra întregului neam israelit, aruncând în derizoriu trei virtuți esențiale care-l fac pe om să fie cu adevărat desă­vârșit: pacea, mila și părerea de rău.

Despre pace și milă știm cu toții că sunt trăsăturile cele mai de seamă ale omului duhovnicesc, însă părerea de rău reprezintă calea prin care ele pot fi alese în detrimentul răzvrătirii interioare și al cruzimii. Atât timp cât nu există părere de rău, o stare minimă de regret sau remușcare, calea omului va fi întotdeauna sinuoasă - când aproape, când departe de Dumnezeu, dar mai ales departe. O conștiință prea scrupuloasă ne duce la fariseism, una adormită ne duce de-a dreptul într-o stare de iad.

Ceea ce surprinde cel mai mult la cei care spun că nu au regrete este tocmai siguranța lor de sine. O spun fără să clipească. O spun cu hotărâre. O trăiesc drept o axiomă a propriei vieți. Dacă ar avea vreun regret, probabil că s-ar simți contrariați, ca un om perfect sănătos care începe să simtă o durere fără să-i înțeleagă sau să-i identifice cauza. Regretul este, pentru ei, o pierdere de vreme, o dovadă de slăbiciune, un element care trebuie tratat drept un aspect periculos, bolnav, debil. Dacă și-ar rezuma atitudinea într-o singură propoziție ar spune că numai proștii au regrete, fapt care se observă din atitudinea condescendentă pe care o au față de toți cei care se căiesc de propriile păcate. Iar acest fapt se petrece nu pentru că oamenii fără regrete ar fi străini de patimile lor. Ei le conștien­ti­zează, dar fie le iubesc prea mult pentru a le pune în discuție și a le rupe de la inima lor, fie le consideră drept instrumente de reușită în viață. Să fii mândru, să lovești prin mânie, să desfrânezi în voie, să ai o încredere nemăsurată în propria persoană, să-ți clădești un piedestal intangibil - ce să caute regretele în această împă­răție a egoismului?

Sfântul Isaac Sirul mărturisea cu tristețe: „Dacă vrei, întreabă-i. Şi vei vedea că n-au nimic din toate acestea: nici o reflecție care să le pro­ducă o reală suferință, nici o pur­tare de grijă de conștiințele lor, nici meditarea și aducerea-aminte de umilința Domnului, nici durerea ascuțită care vine din aducerea- aminte a păcatelor lor, nici înflăcărarea fierbinte care să aprindă inimile lor prin aducerea-aminte de bunătățile viitoare; n-au nici unul din gândurile folositoare pe care le stârnește, în chip obișnuit, în inimă, trezvia gândirii” (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, 18, 9, partea a II-a, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2003, pp. 312-313).

Deci, când ajungem la această decădere spirituală în care nu mai simțim nici un regret, când suntem atât de împăcați cu noi înșine încât trăim cu impresia că nu am greșit niciodată nimic, să ne aducem aminte de cuvântul Scripturii: „că pe mulți i-a înșelat părerea lor și socoteala rea a făcut să alunece cugetele lor” (Ecclesiasticul 3, 23). Și, cu siguranță, această „părere” nu a fost o părere de rău. Nici una de regret. Așadar, nici nu a provenit de la Dumnezeu, ci doar din mândrie și egoism.