Fericitul Augustin - vocaţie şi chemare tainică la sfinţenie

„Căci ne-ai făcut pe noi pentru Tine şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni întru Tine“. Regăsim aceste cuvinte, din care întrezărim destinul unei vieţi marcate de zbuciumul căutărilor, de dorul sufletului pentru Părintele ceresc, în introducerea Mărturisirilor Fericitului Augustin. Aici, cu o sinceră cercetare a cugetului, acesta îşi dezvăluie cele mai tainice gânduri şi trăiri, descrie urcuşurile şi căderile sale sufleteşti, preamăreşte dragostea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de creatura Sa, oferind totodată propria viaţă drept pildă de convertire la Hristos.

Asemenea Sfântului Apostol Pavel, Fericitul Augustin Îl descoperă pe Dumnezeu destul de târziu, după o perioadă în care s-a îndeletnicit cu studierea ştiinţelor profane, dedându-se în acelaşi timp plăcerilor, distracţiilor şi neorânduielilor morale, pe care le va regreta în Mărturisiri; numindu-se pe sine „fiu al lui Adam“, el recunoaşte faptul de a fi eşuat iniţial în folosirea darului libertăţii dat de Dumnezeu fiecărui om, irosindu-şi timpul în desfătări, rămânând străin de vocaţia primordială a omului, aceea de a creşte în comuniune de iubire cu Dumnezeu; la o astfel de viaţă binecuvântată îl îndemna fără încetare mama sa, ale cărei rugăciuni i-au însoţit anii tinereţii şi a cărei credinţă statornică pentru îndreptarea fiului l-au făcut pe un episcop al vremii să rostească cuvintele: „Nu poate pieri fiul atâtor lacrimi“. Şi, într-adevăr, fiul atâtor lacrimi nu a pierit, căci Dumnezeu a lucrat în el mai presus de puterea de aşteptare sau înţelegere a oricărui om, transformând lacrimile mamei în bucuria naşterii întru credinţă a iubitului său fiu.

Mai ales cartea a opta a Mărturisirilor prezintă detaliat momentul convertirii sale la creştinism, moment petrecut în grădina casei unde locuia împreună cu prietenul său, Alypius. Aflat în impas spiritual, sfâşiat de neputinţa de a se rupe definitiv de omul cel vechi, Augustin percepe acest moment ca pe unul revelator, căci Însuşi Dumnezeu îi pare a grăi prin glasul unui copil care cânta şi repeta în continuu: „Ia şi citeşte, ia şi citeşte“.

Dorinţa puternică de a se ridica la trăirea unei vieţi mai înalte îl face să întrevadă realitatea vieţii veşnice, să fie atent la momentele de har dăruite de Dumnezeu şi la semnele în care glăsuia chemarea Sa. Urmând îndemnul acelui copil, Augustin deschide cartea Apostolului şi privirea i se opreşte asupra versetului care îi confirmă neobişnuitul întâmplării: „Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi fapte de ruşine, nu în ceartă şi pizmă, ci îmbrăcându-vă în Domnul Iisus Hristos, iar grija de trup să nu o faceţi spre pofte“ (Romani 13, 13-14).

Astfel i-a vorbit Dumnezeu prin cuvintele Scripturii, indicându-i faptul că se afla deja pe cale, lucru care îi strecoară în suflet o lumină de siguranţă şi îi destramă toate umbrele îndoielii. Covârşit de dulceaţa harului, El îşi priveşte cu luciditate şi regret urâciunea sa sufletească, desfigurarea chipului dumnezeiesc din el prin păcatele adânc înrădăcinate înăuntrul său, divizarea unităţii sale lăuntrice: „Mă îngrozeam şi nu aveam unde să fug de mine însumi“; „din fundul tainic al sufletului meu, adânca socoteală a tras şi a îngrămădit toată nenorocirea mea în faţa inimii mele, s-a iscat o furtună uriaşă, aducând o uriaşă ploaie de lacrimi“. Deşi acest botez al lacrimilor îi aducea pace, îngropând în regret un trecut sufletesc marcat de patimi, el nu avea puterea de a înlocui harul Botezului, în care voinţa omului spre bine primeşte puteri noi. În acest sens, Fericitul Augustin constată cât de înrădăcinat prin obişnuinţă era păcatul în fiinţa sa şi cât de slabă îi era voinţa de a-l smulge: „Şovăind să mor pentru moarte şi să trăiesc pentru viaţă“; şi, de asemenea, „Mai multă putere avea în mine răul învechit decât binele nou“.

Simţind aceste „dureri ale naşterii omului celui nou“ ca provenind tocmai din dificultatea de a se desprinde de cel vechi, el îşi deplânge tendinţele contrare ale naturii sale căzute: „Eu eram cel care voiam, eu eram cel care nu voiam, eu eram“; „Trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul pofteşte împotriva trupului (Galateni 5, 16); „În acest mod, cele două voinţe ale mele, una veche, iar cealaltă nouă, una trupească, iar cealaltă spirituală, se ciocneau între ele, nepotrivindu-se şi sfâşiindu-mi sufletul“.

Pe de o parte, patimile, „vechile sale prietene“, îşi făceau auzite glasurile înşelătoare în suflet, apărându-i în mod amăgitor ca fiind esenţialul şi necesarul vieţii: „Crezi că vei putea trăi fără acestea? Iar pe de altă parte, puterea harului, care îl întorsese cu faţa spre lumină, stingea în răstimpuri aceste voci, deschizându-i perspectiva regăsirii sinelui în braţele părinteşti ale iubirii dumnezeieşti. Şi chemarea aceasta din urmă avea să o asculte Fericitul Augustin tot restul vieţii sale, parcurgând în sens invers calea de refacere a legăturii sale interioare cu Dumnezeu.