Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Fetiţa care nu mănâncă
Am avut deseori ocazia să văd părinţi care se roagă de copiii lor să mănânce, păcălindu-i cu "uite avionul" şi alte fantasme, părinţi care promit marea cu sarea unui mic răsfăţat care n-are poftă de mâncare, mămici care sunt în stare de orice numai să înghită copilul tot din farfurie, exagerând cu grija faţă de hrănirea lui. Am văzut şi bunicuţe care pur şi simplu îşi umflă nepoţeii cu castroane întregi de mâncare - de multe ori un terci pe care ele nu l-ar putea îngurgita cel puţin din cauza aspectului, dacă nu şi pentru cantitatea enormă. Recent, am întâlnit un caz la care vreau să mă refer.
Este vorba de o familie care locuieşte la ţară, care are trei copii. Traiul lor este unul fericit, îmbelşugat. Au vacă cu lapte şi o turmă de oi - ceea ce înseamnă că pe timp de vară au mereu lapte şi brânză proaspete -, au ograda plină de găini şi porci, au un solar cu roşii, au cultivat parcele cu tot felul de legume, pomi fructiferi şi viţă-de-vie. În plus, mama copiilor este casnică şi are grijă de ei şi de gospodărie, împreună cu bunicii care locuiesc în aceeaşi curte. În aceste condiţii, te întrebi cum este posibil ca una dintre fetiţele lor să fie în pragul rahitismului, dacă nu cumva şi al vreunei alte boli grave, să fie atât de slabă încât să-ţi fie milă să te uiţi la mânuţele ei, să aibă ochii cu cearcăne vinete, totul din cauza faptului că nu mănâncă aproape niciodată mâncare gătită. "Nu mi-e foame" şi "nu-mi place" sunt vorbele preferate ale acestei fetiţe de 10 ani, căreia nu-i place nici o mâncare pregătită de mama sau bunica ei. Au încercat cu toţii, pe rând, să-i prepare cele mai bune feluri de mâncare, adică acelea pe care le voia ea. Din când în când, se îndrăgosteşte de câte un fel de mâncare foarte ciudat, aşa de pildă, timp de un an, voia numai brânză prăjită! Degeaba. De la un timp, nici asta nu mai vrea. Au fost cu ea şi la medic de câteva ori. Siropuri, pastile, miere şi alte stimulente ale poftei de mâncare. După o vreme, iar nu mai vrea nimic. Dar de trăit, trăieşte şi ea cu ceva: dulciuri, snacksuri, pufuleţi şi alte prostii umflate de E-uri. Şi multe sucuri artificiale. Atunci găseşti răspunsul: nu este de vină magazinul plin cu astfel de lucruri, nu sunt de vină reclamele de la televizor, nici chiar copilul care vrea doar aşa ceva. Nu este de vină nici medicul, care ultima dată le-a spus că fata este pe cale să facă diabet. Se vede aici că părinţii nu au autoritate şi tact, înţelegerea situaţiei şi nici nu conştientizează pericolul în care li se află copilul. Până când dulciurile şi sucurile cumpărate acum zilnic nu vor dispărea din casa lor, fata fără poftă de mâncare nu-şi va reveni. Ba mă tem de ceva şi mai rău. Fetiţa, care este foarte frumoasă şi inteligentă, cu o energie debordantă, are ceva aproape înspăimântător pe faţă. Aduce cu fotomodelele care se înfometează singure pentru a fi cât mai slabe, iar pe urmă, din cauza anorexiei pe care n-o mai pot învinge oricât şi-ar dori, se îmbolnăvesc şi mor. Mi-ar plăcea ca aceşti părinţi să înţeleagă situaţia. Până la urmă, din toată gospodăria lor mare, care cere foarte multă muncă, atenţie şi grijă, cei mai importanţi sunt, totuşi, copiii.