Fii mulțumit cu ceea ce ai!

„Am blestemat faptul că nu am pantofi până când am întâlnit un om fără picioare“, spune un proverb persan. Atunci când nu apreciezi ceea ce ai, o excelentă terapie pentru a deveni mulțumit este să privești la cei care o duc mai rău decât tine. Doar atunci vei descoperi bogăția pe care o deții, posibilitățile care-ți sunt la îndemână pentru a progresa și mai mult. A ne pierde cumpătul atunci când lucrurile nu merg așa cum ne-am fi dorit nu e o soluție, în schimb, un eventual duș rece, o cumpănă dificilă în viață, ne poate trezi din insatisfacția care ne bântuie sufletul fără opreliște.

Ana este o mamă care muncește enorm. Să lucrezi ca învățătoare și să ai o familie cu trei copii năzdrăvani nu e ușor. Pentru cine nu știe cum e în învățământ, termenul care ar caracteriza cel mai bine situația este unul singur: crunt. Ana se întorcea ruptă de oboseală de la școală și stoarsă de toată energia nu mai reușea să împlinească și celelalte sarcini de acasă: făcut mâncare și curat, spălat, supravegheat copiii la scrierea temelor.

Într-o zi, nemaiputând suporta presiunea, s-a adresat unui psihoterapeut: „Am ajuns la capătul puterilor. Ce pot să fac?”

Terapeutul a îndemnat-o să aștepte până la vacanța ce se apropia și atunci să invite toate rudele să stea acasă la ea. Ba, pe deasupra, să le roage pe acestea să-și aducă toți copiii și animalele de casă. După cum vă puteți lesne imagina, la mijlocul primei săptămâni de vacanță, Ana a solicitat o nouă consul­tație urgentă la terapeutul ei.

„Ce mi-ați făcut?, l-a întrebat. Casa mea a devenit un ospiciu de nebuni. E mai rău ca niciodată. Acum, în loc de trei copii care se ceartă, sunt aproape o duzină care se iau la harță între ei. Trăiesc în haos. Gălăgia este infernală. E mai rău decât dacă aș fi pe un câmp de luptă.

„Îmi pare rău, a răspuns terapeutul calm. Aveți dreptate. Animalele au fost deja prea mult. Găsiți pe cineva care să aibă grijă de ele pentru restul vacanței. Ana s-a dus acasă, simțindu-se parcă puțin mai ușurată, dar după doar câteva zile s-a reîntors la cabinet.

„Încercați să mă înnebuniți?”, l-a întrebat mânioasă pe terapeut. Am scăpat de animale, dar casa e tot un iad. Toți oamenii ăia, fiecare cu tabietul lui, unul vrea să urmărească meciul la televizor, altul vrea să se odihnească, cineva taie o bucată de lemn la traforaj, altcineva gătește mâncare. E o hărmălaie continuă. De la trezire până la culcare. Nu mai rezist. Calc pe copii oriunde mă întorc.

„Regret situația creată. Aveți dreptate. E momentul să vă trimiteți toate rudele înapoi la casele lor.” Femeia a făcut așa cum i s-a indicat.

Următoarea consultație a avut loc mult mai târziu. Ana a intrat în cabinet cu zâmbetul pe buze. „E minunat acum. Mi-ați salvat căsnicia și familia. Viața mea este atât de pașnică și liniștită. Casa a devenit mare și spațioasă odată cu plecarea rudelor cu animalele lor. E plăcut să-mi aud propriii copii jucându-se sau chiar certându-se puțin. Sunt o femeie fericită”.