Filmul, oglinda vieţii

▲ Sentimentul candorii a fost exilat undeva, departe, şi apoi, ucis ▲

O peliculă excepţională, pe care am văzut-o de curând, mi-a dat ocazia să meditez asupra filmului ca oglindă a vieţii. Şi asta pentru că am fost de-a dreptul covârşită de emoţia candorii ce emana din acele imagini estompate de timp, discrete şi puternice în acelaşi timp, capabile să evoce o lume. O lume dispărută. Este vorba despre „Jocuri interzise“, 1952, regia Réné Clément. Actorii principali sunt doi copii: Georges Poujouly (Michel din film) şi Brigitte Fossey (Paulette, prietena lui). Povestea celor doi copii se desfăşoară în condiţii tragice, de război. Cu atât mai mult, puritatea remarcabilă a comportamentului lor, protejat de vârsta infantilă ca de un clopot, iese în evidenţă, prin contrast.

Sperând că lumea încrâncenată în care trăim poate fi înseninată, măcar o secundă, cu frânturi dintr-un asemenea film, vă povestesc câteva episoade. Paulette, rămasă orfană în urma unui bombardament, este ocrotită, pentru scurt timp, de familia băieţelului. Între cei doi se înfiripă o iubire îngerească. Michel se preocupă toată ziua să îi facă bucurii fetiţei. Descoperind o pisică moartă, cei doi hotărăsc să o îngroape aşa cum au văzut la oameni. Meşteresc o cruciuliţă pe care o pun la „căpătâiul“ pisicii şi îi spun şi „Tatăl nostru“. La vârsta aceea extrem de fragedă, copiii nu au noţiunea de interzis, iar „sacru“ este tot ceea ce le creează o emoţie. Viziunea lor asupra lui Dumnezeu este deocamdată panteistă. Încet-încet, copiii îşi dezvoltă o adevărată pasiune pentru cruci şi, nereuşind să le creeze în ritmul în care găseau câte ceva de îngropat, încep să le fure. Veţi întreba: „Dar ce joc e acesta, să adune cruci? Încă să le fure!“ Copiii nu aveau clar în minte noţiunea de proprietate privată; întreaga lume li se părea un miracol de care se bucurau fără rezerve. Apoi, am dedus din film că ei nu cruci adunau, de fapt, ci evenimente. O cruce era o poartă spre o nouă emoţie, spre o nouă sărbătoare. Lumea din jur, searbădă, preocupată să îşi asigure supravieţuirea, nu era un decor prielnic pentru lumea interioară, extrem de bogată, a celor doi copii. De altfel, jocul a fost decelat ca provenind din sfera sărbătorii şi definit prin seriozitate. Michel şi Paulette chiar că devin din ce în ce mai serioşi, având în vedere gravitatea jocului. În plus, Michel se simţea răspunzător de soarta fetiţei şi tot ce îşi dorea el era să fie ea mulţumită. Poznaşii îngroapă diverse vietăţi: pisici, căţei, cârtiţe... Când fetiţa vede o cruciuliţă la gâtul unei femei, se gândeşte: „Asta ar fi bună pentru o albină!“ La un moment dat, băiatul omoară un gândac, crezând că prietena lui se va bucura, dar ea izbucneşte în plâns, spunând: „De ce l-ai omorât? De ce?“ El îi răspunde: „Ca să-l putem îngropa, trebuie să fie mort“. Bine intenţionaţi, copiii se hotărăsc să fure cruci din cimitir. Nici mai mult, nici mai puţin. Băiatul este „eroul“ acestei acţiuni şi, aşa cum îi stă bine unui erou, se sacrifică pentru fiinţa iubită. El porneşte noaptea în cimitir şi se pune pe adunat cruci. Ceea ce urmărea neînfricatul cuceritor prin acea acţiune primejdioasă era să aducă un zâmbet pe chipul fetiţei. Amândoi voiau să aibă o colecţie solidă, pentru a putea fi siguri că vor îngropa în bună regulă toate vietăţile care mai aveau de murit. Isprava este imediat observată, făptaşul este demascat, cu ajutorul preotului, şi filmul capătă o turnură tragică. Băiatului i se administrează o bătaie straşnică, iar fetiţa este dusă la orfelinat. Am povestit pe sărite, dar trebuie să amintesc un moment semnificativ: deşi urgia se dezlănţuise asupra lui, băiatul îi ţine piept, încercând să îl „şantajeze“ pe tatăl său cu promisiunea că îi va spune unde a ascuns crucile furate numai dacă o păstrează pe fetiţă în casă. Tatăl promite, cu scopul de a obţine informaţia, şi apoi semnează pentru expedierea fetiţei.

Acest film mi-a creat emoţii pe care uitasem că le pot avea. Înduioşător prin puritate şi tulburător prin dramatism, filmul redă cinefilului, fie şi numai pentru o clipă, candoarea pierdută. Pelicula evocă o lume care a dispărut pentru totdeauna. A fost odată o lume pentru care povestea de iubire dintre doi copii şi jocurile lor minunate - sau minunat de tragice - a contat atât de mult, încât un regizor a fost de acord să creeze o asemenea producţie cinematografică şi aceasta a avut succes. Cine ar mai face, în zilele noastre, un asemenea film, dedicat adulţilor? Un film în care doi copii aleargă după gâze şi şoricei, ca să le ofere o ultimă sărbătoare, o ultimă atenţie? „Absolut penibil!“, ar exclama producătorii de astăzi. „Pe cine interesează un film despre candoare?“.

Diferenţa dintre un asemenea film şi ceea ce putem vedea acum vorbeşte de la sine despre schimbările dezastruoase petrecute în oameni. Dacă un regizor din urmă cu 60 de ani s-ar trezi la viaţă şi ar vedea un film obişnuit nouă, ar suferi un şoc atât de mare, încât ar prefera să se întoarcă în mormânt. Cu siguranţă ar spune: „În lumea voastră, eu nu pot să trăiesc.“ Violenţa exacerbată, sexualitatea animalică, vulgaritatea diavolească, mediocritatea agresivă au luat locul purităţii şi blândeţii de altădată. Sentimentul candorii a fost exilat undeva, departe, şi apoi, ucis. Cu sânge rece. Ce mai putem face? Unde am greşit? Cum ne vom salva?