Recent, a fost publicat volumul „Fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii”, editat de părinţii de la Chilia Românească a Sfântului Ipatie din Sfântul Munte. Cartea descrie înaintarea
„Filosofia noastră, a creştinilor, nu este să fugim de moarte“
Vai de acela care uită de moarte, că acela moare cu trupul la vremea lui, dar cu sufletul moare când face păcatul
Părinţilor, cimitirul este facultatea facultăţilor şi şcoala şcolilor. Că, auzi ce zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Mergi în cimitire, o, frate, că acolo este şcoala cea mai înaltă a sufletelor, care ne vorbeşte despre Dumnezeu!“. Părinţii cei de demult aveau întotdeauna în chiliile lor un sicriu, o cruce şi un cap de mort ca să le aducă aminte ziua şi noaptea de ceasul morţii şi să aibă lacrimi la sfânta rugăciune. Iar când erau tulburaţi sau împietriţi la inimă şi nu se puteau ruga, se duceau noaptea la cimitire sau la cei ce zăceau pe patul de moarte şi aşa dobândeau iarăşi lacrimi, umilinţa şi râvna de rugăciune. Să venim zilnic în cimitir, ca să ne rugăm pentru fraţii noştri cei plecaţi, că ei singuri nu se mai pot ajuta! Pe toţi părinţii aceştia i-am cunoscut. Ce viaţă curată şi smerită au dus pe pământ!
Unii din ei ştiau Psaltirea pe de rost şi nu mâncau până n-o terminau de citit, cum era părintele Gherasim, fratele meu sau părintele Vasile Mitoşeru. Alţii făceau multe metanii şi aveau darul lacrimilor. Alţii făceau ascultare fără cârtire şi erau plini de dragoste, precum părintele Galaction Ilie, părintele Ilarion Ionică şi fratele meu, Vasile. Alţii iubeau liniştea şi tăcerea, precum părintele Pimen Nastac şi schimonahul Ioan Roşu. Iar alăii aveau rugăciunea lui Iisus în inima lor, cum au fost părintele Paisie Nichitencu şi părintele Ghervasie Gaspar. De toţi părinţii care au trăit în Sihăstria m-am folosit şi pe toţi îi pomenesc cu nevrednicie în rugăciunile mele. De aceea vin mereu aici, în cimitir, şi-mi amintesc de dragostea şi de sfaturile lor. Ei s-au dus cu toţii la Hristos şi în curând vom pleca şi noi să dăm socoteală de faptele noastre!
Vai de acela care uită de moarte, că acela moare cu trupul la vremea lui, dar cu sufletul moare când face păcatul. Dacă am fi avut totdeauna pe moarte înaintea ochilor, n-am face păcatul nu numai cu lucrul, nici cu cuvântul, nici cu gândul. Pentru că Dumnezeu judecă păcatul şi cu gândul ca păcat desăvârşit. Ce spune dumnezeiescul părinte Efrem Sirul? „Nu mai aruncaţi în negrijă, fraţii mei, pentru păcatele cu gândul, că ar fi uşoare. Dacă păcatele cu gândul ar fi uşoare, nu socotea Însuşi Hristos, Înţelepciunea lui Dumnezeu, preacurvie întru pofta de muiere şi ucidere întru ura de frate. Numai ai cugetat cu patima la muiere şi te-ai făcut preacurvar! Numai ai cugetat cu ura asupra fratelui tău, şi-l urăşti, eşti ucigaş! „Ai auzit?! Preacurvie din gândire, preacurvie din a gândi, din a urî pe fratele, ucidere. Vezi? Iar moartea nici aici nu te lasă. Moartea te opreşte nu numai să nu te iei la păcatul cu lucrul, nici la acel cu gândul. Pentru că Dumnezeu osândeşte gândurile ca pe fapte în Legea Darului. El n-a venit să strice Legea, ci să o desăvârşească. În Legea Veche era „să nu furi“, iar în Legea Darului, nici să nu pofteşti lucrul altuia. Deci, te opreşte nici să nu gândeşti cu patimă asupra lucrului altuia. Fraţii mei, fericit, de trei ori fericit, este omul acela care şi-a luat semen pe moarte, şi totdeauna când îl luptă lenevia să nu-şi facă canonul dat de duhovnic, când îl luptă dracul să nu păzească posturile să dezlege la mâncare de orişicând nu trebuie sau când îl luptă dracul să fure, sau să adune avere, sau să răzbune pe altul, sau să curvească, sau să fure, sau să înjure, sau să se îmbete, sau să fumeze, el întreabă pe moarte: „Ce zici, moarte: să fac lucrul acesta?“. Şi moartea îi spune: „Nu, nu fă! Ca plata păcatului este moartea. Şi eu vin îndată după păcat, şi te iau şi te duc în Gheena.“ Şi iată cum moartea de care noi ne temem, ea ne este cel mai mare prieten şi cel mai mare sfetnic în viaţă, spre viaţa veşnică. Nu, filosofia noastră, a creştinilor, nu este să fugim de moarte! Dar ce? Să ne pregătim de moarte. Să o aşteptăm să vie la noi. Şi cum? Să ne mărturisim curat păcatele, să ne facem canonul, să ne împăcăm cu toţi, să încetăm de la păcate, să facem fapte bune. Şi atunci, aşteptăm moartea ca pe o mare paradă, ca pe o mare sărbătoare. Auzi ce spune Sfântul Efrem: „bărbatul mustrat de ştiinţa sa pentru păcat, foarte se teme de moarte. Iar omul drept aşteaptă moartea ca pe o mare sărbătoare: să vie să trecem din moarte la viaţă, că viaţa de acum este moartea sufletului, pentru cei ce se lovesc de dânsul.“ Vezi moartea, nu ne temem, vai de mine, mor! Ne temem? Să nu ne temem de ea. Să ne temem de păcat, că păcatul ne duce la moarte. Şi adevărata moarte a sufletului este păcatul. (arhim. Cleopa ILIE, Despre moarte)