Filosofia păianjenului

Am arătat, fraţii mei, câte taine şi câte minuni sunt în zidiri. Zidirea mărturiseşte despre slava lui Dumnezeu, căci a spus Duhul Sfânt: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu...“ Ele vorbesc cu imensitatea lor, cu lărgimea lor, cu miliardele de corpuri cereşti şi minunile dintre ele.

Sfântul Vasile cel Mare o ia de la păianjen, de la furnică, de la albină şi merge până la astrele cereşti, descriind minunile lui Dumnezeu din zidiri. Şi cu cât cunoşti mai mult minunile lui Dumnezeu din zidiri, cu atât mai mult te aprinzi de dragostea faţă de Ziditorul lor şi te uneşti cu El.

Auzi ce teologie face el, ce filosofie, ce artă în cuvânt la păianjen. Zice: „Mare filosof este păianjenul!“ Noi nici nu-l băgăm în seamă. Vine femeia: „Dă-l la boala de păianjen!“

Ehei! Dacă ai şti ce ai de învăţat de la păianjen! Cine a auzit vreodată glasul păianjenului pe lume? (La greci erau două feluri de filosofi: ritori, care vorbeau, şi tăcuţi, cum era Diogene, care-l face mare filosof al tăcerii pe păianjen). Vezi păianjenul. Dacă-i micuţ, îşi face şi el o pânzişoară acolo, după puterea lui. Dacă-i mare, face una mai mare. Dar de ce? Auzi ce spune Scriptura: „Cel ce dă hrană la tot trupul, că în veac este mila Lui“, la „Cuvântul pentru pronie“ al Marelui Vasile.

Cum se întinde pronia lui Dumnezeu, adică purtarea de grijă, până la păianjen. Păienjenelul cel mic după ce a făcut o plăsuţă se retrage: „Dă-mi, Doamne, mâncare! Eu mi-am făcut datoria!“ Cel mai mare, tot aşa. Când îl vezi că stă, tace. L-ai auzit grăind?

O muscă o auzi bâzâind; un ţânţar îl auzi, dar ai auzit păianjenul vreodată? Nu, el este filosof. El stă grămădit acolo şi aşteaptă ca Dumnezeu să-i trimită mâncare. Şi pronia lui Dumnezeu, la cel mic, nu-i trimite o muscă mare, Doamne fereşte! Dar de ce? Dac-a fi mai mare, cum pânzuţa lui e prea subţire, i-o strică şi n-o poate prinde, şi el moare de foame. Dumnezeu, Care l-a făcut, spune la Ecclesiast: „Câte a făcut Dumnezeu, pe toate le iubeşte şi de toate poartă grijă“.

La cel mic îi dă o muscuţă mică. Şi el, stând ascuns, când vede că s-o încurcat, o prinde, o suge; daâ mai are treabă până a doua zi, să repare înapoi acolo unde s-a rupt pânzişoara, pentru că-i trebuie şi mâine mâncare. La acel mare, Dumnezeu îi trimite o muscă mai mare, că are pântecele mai mare. Şi acela, după ce-o prins-o, iar se apucă de treabă. Dar nu zice nimic. L-ai auzit vorbind pe păianjen? Bâzâind? Nu. Tace. Numai ce-l vezi că-i arhitect. Întinde de colo, leagă de colo şi face. Nu zice nimic. Îşi caută de treabă.

Ce frumoasă artă face Sfântul Vasile aici! El zice: „La palatele împărăteşti stau santinelele să nu cumva să fie atentat contra împăratului: «Stai! Cine-i? Parola!» Dar păianjenul nostru nu dă parola nimănui, numai să nu măture femeile prin odăi. Numai ce-l vezi. N-a dat parola nimănui. El a intrat şi şi-a cătat de treabă“.

El nu dă parola când intră în palatele împărăteşti, zice Sfântul Vasile. Iar Preasfântul Dumnezeu, care l-a făcut şi pe el, are grijă în toată ziua şi-i trimite o musculiţă mică la acel mic; la acel mare, una mai mare. Dacă-s mai mulţi, mai multe muşte. Că Dumnezeu, dacă-i al Lui, îl hrăneşte, că el n-ar putea trăi.

Dar zice cel necredincios: „Da... Eu nu-s păianjen, să trăiesc c-o musculiţă mică, sau c-o muscă. Eu am femeie, eu am copii, eu am dări la stat, eu trebuie să mănânc mult, să fac...!“ „O, răutatea ta, necredinciosule!“ zice Marele Vasile în „Hexaimeron“. Dumnezeu, Care hrăneşte pe păianjenul cel mic cu o muscă mică şi pe cel mare cu o muscă mare, Acela hrăneşte şi pe carida şi verida - cei mai mari chiţi ai lumii care trăiesc în oceane (azi le spune balene albastre), şi care unul din ei mănâncă într-o zi cât două sate -, ca să-ţi arate ţie că El poartă grijă şi de cel ce mănâncă o muscă şi de cel ce mănâncă cât două sate într-o zi; e din „Cuvânt pentru pronie“ al Marelui Vasile.

Şi acestea când le înţelegi şi când le vezi în zidire, nu se poate să nu te aprinzi cu dragoste de Dumnezeu, când vezi atâta minune! (arhim. Cleopa ILIE, Ne vorbeşte Părintele Cleopa)