Firesc şi excepţie

Când eram copil, ştiam că „tata scrie cărţi“. Era un lucru firesc, atât de firesc încât îmi închipuiam că toţi taţii scriu. Deci îi întrebam pe prietenii mei de joacă: „Ce carte a scris tăticul tău?“ Nu era aroganţă în această întrebare, nici lăudăroşenie. Era lucrul cel mai normal, şi o făceam din curiozitate. Poate şi ca să mă lămuresc asupra titlului, pentru că, trebuie să recunosc, titlurile cărţilor tatei îmi dădeau mult de gândit: Mai ales „Iisus Hristos sau restaurarea omului“! Aici mă împotmoleam, nu pricepeam ce are a face cuvântul restaurare (care aducea cu restaurant) într-o carte a tatei. Bineînţeles despre restaurante nu putea fi vorba, atâta lucru pricepeam eu…

Drumul spre duhovnicie trece prin modestele atitudini de zi cu zi

De altfel, tot ce se întâmpla în copilăria mea mi se părea cu totul firesc. Aşa trebuia să fie şi aşa era. Credeam că lucrurile se petrec la fel în toate casele. Mult mai târziu, la maturitate, atunci când nu l-am mai avut pe tata alături, am înţeles că nu era tocmai aşa… Că trăisem o viaţă de excepţie de care nu îmi dădsem seama. Şi că tocmai această atmosferă de firesc a unei existenţe binecuvântate de Dumnezeu era marele dar pe care tata, părinţii mie mi-l făcuseră. Că faptele mărunte, pe care te străduieşti să le laşi să treacă neobservate, sunt uneori semne ale unui caracter fără cusur, de o profundă ancorare în spiritualitate, de aspiraţia către idealul de desăvârşire pe care Biserica ne-a pus-o în faţa ochilor ca un model de urmat.

Am mai spus-o şi o repet: am învăţat de la părinţii mei că drumul spre duhovnicie, spre reală spiritualitate, trece prin modestele atitudini de zi cu zi. Prin dragostea, prin solicitudinea pentru ceilalţi, prin modestia de a considera o moralitate autentic creştină, ca fapt obişnuit al fiecărei zile. Şi pe măsură ce trece timpul, îmi amintesc din ce în ce mai clar momentele cu semnificaţia lor, ale acelei vieţi simple, smerite, fără morgă. În care a face binele este normalitatea însăşi. A te sacrifica pentru ceilalţi, a-i înţelege, a-i ajuta, a le fi aproape totdeauna şi nu în momentele de criză spectaculoasă, când eşti admirat pentru „bunătatea ta“, pentru inteligenţa ta, pentru ceea ce se consideră excepţional, pentru tot ceea ce ar putea stârni laudele şi admiraţia celorlalţi.

Pentru că binele este, ar trebui să fie, normalitatea însăşi, şi nu excepţionalul. A-i ajuta pe ceilalţi este, ar trebui să fie, normalitatea însăşi. Nu eram bogaţi, dar la ziua salariului se făceau părţi din el: pentru familia unchiului de la Vlădeni, fratele tatei, căreia i se luase totul, pentru unchiul tatei de la Budila, odinioară om înstărit, care trăia cu domiciliu forţat la Sfântu Gheorghe şi care nu mai avea nimic, pentru o doamnă, tare amărâtă, văduva unui judecător, care avea un fiu bolnav de epilepsie.. Erau complet lipsiţi de mijloace şi trăiau într-o pivniţă. Tata se zbătuse să le facă rost de o mică locuinţă modestă… Nu mai rămânea mare lucru, dar aşa trebuia să fie, şi nici unul dintre noi nu se întrebase dacă ar fi putut fi şi altfel…

Mult mai târziu mi-am dat seama că ceea ce-l caracteriza pe tata era seninătatea luminoasă, cu care se bucura de tot ce ni se dăruise. Bucuria cu care mergeam vara pe munte. Se oprea din când în când: „Doamne, cât e de frumos, ce minunată e lumea pe care ne-a rânduit-o Domnul“. Ne opream lângă un pârâu, făcea focul (nimeni nu ştia să facă focul mai bine decât tata, l-ar fi putut aprinde şi sub cea mai torenţială ploaie), ne tăia beţe şi înfigea slănină în ele. Ne arăta cum să le ţinem deasupra focului ca să nu se ardă: „Mai las-o puţin, încă nu-i gata“. Şedeam pe câte o piatră şi mâncam pâinea pe care curseseră câteva picături de grăsime şi ni se părea că nu există ceva mai delicios pe această lume. Apoi beam apădin pârâul cel limpede şi tata spunea: „După ce trece peste trei pietre, apa se curăţă, e bună de băut“. Mâncam la stână mămăligă cu jintiţă, împreună cu ciobanii, şi tata era vesel şi se simţea în elementul lui.

„Am aşteptat până ai adormit şi atunci huş, ţi le-am pus sub pernă…“

De Sfântul Nicolae, ne punea să ne curăţăm ghetuţele şi să le aşezăm sub fereastră. Dădeam fuga să i le arătăm. Le examina cu răbdare: „Mai dă de două ori cu peria“, spunea. „Încă nu-s destul de curate“. Culmea, Moş Nicolae ştia tocmai ce ne dorisem şi se executa prompt. „Cum de-a ştiut să ne aducă exact ce-am dorit?“ întreba sora mea, ca mai mare şi mai înţeleaptă. „Doar lui nu-i scriem ca lui Moş Crăciun!“ „Păi, dacă-i sfânt?“ răspundea tata. „Cum să nu ştie?“ Da, răspunsul era logic şi ne mulţumea pe deplin.

Înaintea Crăciunului, se aşeza la masă. „Haideţi, Mioara, Lidia, să scriem lui Moş Crăciun“. Mioara obiecta: „Să scrie mama, ea scrie mai frumos, dacă scrii tu, Moşul nu înţelege…“ „Lasă că înţelege“, zâmbea tata. Aşa era. Moşul înţelegea totdeauna. Şi apoi venea seara de Ajun şi la noi în sufragerie trona bradul sclipitor, împodobit cu beteală şi bomboane. Tata aprindea lumânările şi începeam cu toţii să cântăm colinde. Într-adevăr, aşa cum spuneau colindele, sub ochii noştri se deschidea cerul. Tavanul odăii dispărea, nu ştiu până azi ce se întâmpla cu el şi deasupra noastră se boltea un albastru întunecat, împodobit cu stele şi se auzeau glasuri care se uneau cu ale noastre: „Astăzi S-a născut Hristos…“ Da, Hristos Se născuse cu adevărat, ştiam, şi tot universul era cuprins de-o bucurie pe care n-o puteai descrie în cuvinte… După aceea, deschideam pachetele de sub pom şi mâncam nuci şi mere, şi tata ne turna câte un deget de vin, „cât să-şi moaie buzele“, spunea. Şi era noaptea cea mai frumoasă a tuturor anilor, de când exista pământul… Era Crăciunul…

Mai târziu, mama a lipsit un timp, fiind la spital. Apoi a lipsit Mioara, şi n-a mai venit niciodată. Mult mai târziu a plecat şi tata pentru o vreme. Era o sărbătoare mare şi luminată, dar Crăciunul îşi pierduse strălucirea. Şi niciodată n-o va mai avea.

Mi-aduc aminte de un Sfânt Nicolae. Mioara murise cu câţiva ani înainte. Ziua fusesem la spital şi-o văzusem pe mama dincolo de un geam. Nu mă lăsau să intru la ea, ca să nu mă contaminez. Am venit acasă. Dimineaţa a intrat tata în camera mea: „Ei, a venit Moş Nicolae?“ m-a întrebat. I-am arătat cu tristeţe pantofii, care stăteau cuminţi lângă pat. „Eu, în locul tău, aş căuta sub pernă“, mi-a spus zâmbind. Da, sub pernă adăstau cu răbdare două cărţi de Jules Verne pe care mi le dorisem de mult. Dintr-odată începea să fie sărbătoare „Când ai intrat, că nu te-am auzit?“ am întrebat. Tata râdea cu poftă: „Am aşteptat până ai adormit şi atunci huş, ţi le-am pus sub pernă…“

„Starea firească a omului trebuie să fie bunătatea“

De Paşti, ciocneam ouă roşii şi tata ni le spărgea totdeauna pe ale noastre. „Nu se poate“, spuneam amândouă, „ai un ou de lemn“, Tata râdea, ne arăta că oul era „de-adevăratelea“ şi ne arăta cum trebuie să fie un „ou bun“. Noaptea fusesem la slujba de Înviere şi-l văzusem pe tata la dreapta Mitropolitului Nicolae Bălan şi pe părintele Cioran la stânga lui, amândoi înalţi, cu părul uşor cărunt, cu chipuri serioase şi senine, cu odăjdii strălucitoare. După aceea ne spuneam: „Hristos a înviat!“, ne îmbrăţişam şi ştiam că Hristos a înviat cu adevărat. Totul era plin de strălucire, şi lumea era frumoasă, plină de un mister care ne făcea fericiţi.

Apoi unul câte unul au început să lipsească. Erau Paştile, sărbătoare luminată şi binecuvântată, dar era o sărbătoare de pe pământ, din realitatea de aici. Graniţele cu lumea de dincolo nu se mai deschideau, nu mai aveam sentimentul că e un fel de ziua a şaptea, când a fost încheiată creaţia, şi tot universul celebra miracolul pe care Domnul ni-l adusese aproape…

A trecut timpul. Miracolul acesta nu l-am mai trăit. Un miracol pe care prezenţa părinţilor mei, a tatei, ni-l adusese aproape, ni-l făcuse firesc, îl transformaseră într-o normalitate căreia nici un nume nu i se potriveşte. N-am mai auzit râsul tatei atunci când făceam o boroboaţă mai mare şi întorcea faţa ca să nu-l văd cum zâmbeşte. Nici bucuria din ochii lui când venea triumfător acasă: „Lidia, am găsit la anticariat «Les Possedés» a lui Dostoiewski. (Erau vremuri grele în care cărţile dispăruseră din librării). O citeam amândoi şi discutam îndelung. „De ce sinuciderea e păcatul care nu găseşte iertare?“ îl întrebam, apropo de Şatov, unul dintre eroii cărţii. „Pentru că cel ce se sinucide nu mai are timp să se pocăiască“, mi-a răspuns. „Orice păcat poate fi iertat, dacă te pocăieşti“… „Lidia, ţi-am luat bilet la concert, la Sviatoslav Richter“.

Pe măsură ce trece timpul, profilul lui se conturează din ce în ce mai precis, chiar pentru cei care nu l-au cunoscut. Teologia sa începe să fie cunoscută peste tot. Se vorbeşte mult despre valoarea sa, despre harul lui ca teolog, ca filosof, ca om de cultură, ca preot şi om de o reală şi profundă credinţă, care a pus la îndemâna tuturor comorile de spiritualitate ale Sfinţilor Părinţi şi a ridicat probleme care deschid noi perspective în gândire.

Ceea ce mi se pare însă poate mai important decât orice este capacitatea sa de a înzestra normalitatea cu profunzimea credinţei, a ancorării în spiritualitate. Aş spune de a auri normalitatea, de a o scoate din banalul cenuşiu al superficialităţii, al egoismului, al ranchiunei, al aroganţei. De a o înnobila. Fără ostentaţie, fără atitudini forţate şi cabotine, care o aruncă undeva la periferia vieţii. Pentru că firescul este însăşi esenţa existenţei noastre, aşa cum ne-a lăsat-o Dumnezeu, departe de păcatul care şi-a întins umbra peste ea. Un firesc al bunătăţii, al înţelegerii, al comuniunii, al smereniei. Un firesc dăruit omului odată cu creaţia lui, pe care acesta l-a pierdut atunci când n-a rezistat tentaţiei răului. Şi pe care şi l-ar putea recăpăta, pentru ca restaurarea omului să devină o realitate.

Este cel mai preţios dar pe care mi l-a făcut tatăl meu: acela de a arăta, şi nu numai mie, că starea firească a omului trebuie să fie bunătatea, simplitatea plină de profunzime (numai simplitatea poate fi plină de profunzime), bucuria şi gratitudinea pentru generozitatea cu care Dumnezeu ne-a copleşit, atunci când ne-a chemat la existenţă ca fii ai Săi, în aşteptarea eternităţii pe care să îndrăznim cu sfială a o nădăjdui.

(n.r. - intertitlurile aparţin redacţiei)