Firul de aur al unei artiste dăruite

În Țara Sfântă, de peste o sută de ani, s‑a dorit ridicarea unor biserici românești, cea dintâi fiind edificată la Ierusalim, alta lângă râul Iordan, apoi, în 1999, o a treia la Ierihon.

E bine să subliniem că Ierihonul este cea mai veche cetate locuită a lumii. Până acum câțiva ani s‑a spus că cetatea există de 10.000 de ani, având viață neîntreruptă și un rol foarte important în anumite momente ale istoriei. Recent, istoricii au stabilit că Ierihonul, situat aproape de râul Iordan și de Muntele Carantaniei, locul unde a fost ispitit Mântuitorul, nu prea departe de Ierusalim, există de 12.000 de ani, fiind descoperite elemente arheologice în acest sens.

În orașul cu vechime considerabilă, s‑au așezat, în anii 1920‑1930, în timpul Protectoratului Britanic, câțiva români, în special călugărițe, care au primit câte 999 mp de teren din partea Autorității Britanice, rămasă în Țara Sfântă până în 1948, când statul Israel și‑a proclamat independența. Pe terenul obținut și‑au construit case după tradiția românească și au primit pelerinii români, care călătoreau cu greu atunci, cu vaporul, pelerinajul durând uneori săptămâni sau luni la rând.

Încă de atunci, a apărut dorința construirii unui Așezământ românesc la Ierihon, proiect realizat cu mari sacrificii. O contribuție esențială, care a stat la baza zidirii bisericii și a Căminului românesc din Ierihon, a fost donația familiei Samoilă, stabilită acolo în jurul anului 1930. Ei au lăsat, prin testament, Bisericii Ortodoxe Române bruma lor de agoniseală.

Inspiratul ctitor al acelui loc este Episcopul român al Daciei Felix, Ieronim Crețu, atunci Superiorul Așezămintelor Românești din Țara Sfântă. Ostenindu‑se mult, a reușit să coopteze oameni cu spiritul zidirilor, unii al zidirii „în lână”, alții al zidirii în cărămidă, alții în suflete. Sunt mulți astfel de oameni care au contribuit la ctitorirea „raiului românesc” de la Locurile Sfinte, unii dăruind din partea Guvernului României, alții în nume propriu, iar alții oferind opere de artă. Așa este familia Neamțu. În perioada slujirii mele la Ierusalim, am apreciat în fiecare zi tapiseriile doamnei Cela Neamțu, când vizitam spațiile Așezământului, împreună cu oameni importanți, demnitari ai statului ori slujitori ai Bisericii.

Profetul Daniel (sau Daniil, cum apare în unele traduceri ale Scripturii), aflat departe de țara sa, un iudeu printre străini, a reușit să‑și păstreze credința în greul exil și prin faptul că, în fiecare zi, (de câteva ori) își deschidea fereastra casei îndreptată către Ierusalim și se ruga: „cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin” (Ps. 136). În fața stăpânitorilor idolatri nu a cedat, iar faraonii l‑au apreciat și l‑au chemat să le fie sfetnic.

Profetul Daniel reprezintă un model al celor care nu își pierd demnitatea și credința și, deși se află în exil, departe de țara lor, ei își păstrează identitatea și tradițiile și o fac chiar după mulți ani de pribegie.

Fereastra pe care Daniel profetul o deschidea în fiecare zi către Ierusalim devine în opera doamnei Cela Neamțu model al privirii omului către cer. Noi, care suntem legați de pământ, atât de preocupați de țărână și de materie, suntem invitați prin lucrările de artă ale doamnei Cela Neamțu să privim către cer, către lumină, către transcendent, către Ierusalimul ceresc, să petrecem în această lumină și să descoperim mereu altă fereastră ce se deschide către Dincolo.

Fiind adeseori în preajma doamnei Cela Neamțu, am simțit bucuria și pacea pe care le oferă prin atitudine, gesturi și cuvinte. Nu stânjenește pe nimeni, nu spune vreun cuvânt nepotrivit, arată multă amabilitate, ceea ce înseamnă că este iubitoare de lumină. De aceea, s‑a spus adeseori despre lucrările ei că sunt zidiri de lână și lumină, cu diferitele lor teme: ferestrele, păsările, ia românească, cămașa veșniciei, cum a numit‑o dumneaei, și cu formele inspirate din arcade și elemente de arhitectură românească. Unele dintre ele vin de departe, din Bizanț, amintindu‑ne că suntem bizantini de după Bizanț, cum ni s‑a spus, că trăim în acel Byzance après Byzance, care a păstrat și a dus mai departe toată moștenirea unui imperiu ce a căzut în secolul al XV‑lea, doar politic și administrativ, dar a supraviețuit artistic și spiritual până astăzi.

Lumina însă nu este doar cea reflectată și așezată în lucrările doamnei Cela Neamțu, ci este lumină din interior, pentru că până la urmă un artist, fie că este pictor, tapiser, muzician, scriitor, trebuie să adune lumină înainte de a o dărui. Când încă este mult întuneric, cuvintele, formele, pictura sau arta lui nu vor atrage și nu vor convinge.

Doamna Cela Neamțu își amintea că în vremea studiilor, când a mers pentru documentare în Bucovina, a descoperit broderia Mariei de Mangop și de atunci a rămas „eleva” soției Măriei Sale, Domnul Ștefan al Moldovei, și a studiat această broderie specială, constatând că rotundul nu era rotund. De aceea a pus mâna pe ac și, deși nu avea la dispoziție fire prețioase, precum cele folosite altădată, în vremuri de aur, a obținut din lână și culori armonioase, gradându‑le în tonuri delicate, o astfel de lucrare ca „Punctul de la Putna”. Și a rămas de atunci ucenica Mariei de Mangop.

La Palatul Cotroceni, în februarie 2024, când a deschis o nouă expoziție, Cela Neamțu s‑a purtat și a vorbit ca o domniță din vechile scrieri, dar și din ancestralele broderii.

Ce mare lucru să te dăruiești altora, să nu lucrezi numai pentru tine, să nu ai un covor prețios pe care îl păstrezi doar pentru odaia ta, ci să creezi spre a aduce bucurie altora! Acesta cred că este mesajul de căpătăi al doamnei Cela Neamțu, ca și al celorlalți artiști din familia ei, în special al soțului său, Costin Neamțu, care adună și el anii, așezându‑i întru purtarea de grijă a lui Dumnezeu.