Firul vieţii unui cântăreţ centenar

"Din firul vieţii mele" îşi intitulează scurta biografie scrisă cu litere tremurânde, în stil simplu, popular, cântăreţul bisericesc Vasile Miron din Rădăşeni, care în ziua de 3 iunie 2012 a urcat cea de-a 100-a treaptă a vieţii sale.

Dacă s-ar fi străduit mai mult, Vasile Miron ar fi devenit şi un bun condeier şi ar fi putut zugrăvi, în cuvinte potrivite, viaţa grea a oamenilor dinainte şi după anul 1948. Satul românesc a trecut atunci prin mari transformări, iar oamenii de jos, "talpa ţării", s-au confruntat cu momente dramatice, pe care le-au depăşit doar cu ajutorul unei credinţe statornice şi puternice, dar şi prin neasemuite umilinţe. Aproape fiecare familie din satele aşezate de răzeşi, cu oameni gospodari şi harnici, a trăit experienţe tulburătoare. Unii dintre ei au plecat în mormânt fără să mai spună cuiva, afară de preotul duhovnic, tainele şi încercările cumplite ale vieţii.

Satul Rădăşeni din ţinutul Fălticenilor, cu vechi tradiţii şi istorii care străbat cel puţin şase veacuri, a cunoscut, asemeni altor localităţi, întâmplări ce pot constitui subiectul unor romane sau filme care ar suscita interesul celor mulţi. Aşa a fost cazul unui învăţător vestit, Vasile Gavril, fost primar şi director de şcoală la Rădăşeni. După instituirea regimului comunist, el a fugit în munţi şi a stat apoi, ani la rând, ascuns în beciul şi podul propriei case. Soţia sa, învăţătoarea Lucreţia Gavril, o femeie desprinsă parcă din poveştile cu zâne bune, i-a încredinţat taina şi bunicii mele dinspre tată, megieşă şi ajutătoare apropiată ei în acele vremuri. Bolnav şi hărţuit, după un timp învăţătorul a murit şi a fost îngropat într-o noapte în grădina cu flori, acolo unde nimeni n-ar fi bănuit. La înmormântare au participat doar câţiva vecini binevoitori care au păstrat secretul ca la spovedanie, iar pomenirile s-au făcut departe de casă, la Mănăstirea Sihăstria, în ţinutul Neamţului, cunoscută şi apropiată inimilor rădăşenenilor. Apreciata învăţătoare şi-a dus viaţa în continuare, în mare tăcere. Ieşea foarte rar din casă şi era văzută mai tot timpul îngrijind florile din grădiniţa aflată în faţa casei. Când s-a promulgat Decretul de amnistie a fugarilor, s-a aflat că învăţătorul Vasile Gavril fusese îngropat pe ascuns. Trecuseră mulţi ani şi s-a permis familiei să-i scoată osemintele din grădina cu flori pentru a le aşeza, după tradiţia satului, în cimitirul Bisericii "Sfinţii Mercurie şi Ecaterina", ctitorie voievodală. Evenimentele au câteva elemente care se regăsesc şi-n romanul Baltagul, scris în aceeaşi perioadă.

Cântăreţul bisericesc Vasile Miron a gustat, la rândul său, din paharul acelor încercări, zugrăvite în parte de romanele scrise în timpul marilor prefaceri din ţara noastră.

Stabilit în Rădăşeni şi profund legat de viaţa bisericească a localităţii, cântăreţul s-a lovit de potrivnicia celor care urmăreau cu atenţie viaţa şi evoluţia oamenilor. Pur şi simplu unii dintre cei aflaţi vremelnic la putere nu acceptau ca semenii lor să fie împliniţi, realizaţi şi bucuroşi.

Dacă cineva avea o bucată mare de pământ şi mai era şi gospodar pe deasupra, se considera chiabur şi intra automat, cu sau fără motive, în evidenţele autorităţilor, fiind obligat să cedeze cea mai mare parte a proprietăţii. Aşa s-a întâmplat şi cu Vasile Miron.

El povesteşte cum au venit nenorocirile, dar şi felul în care L-a ajutat Dumnezeu să rămână aproape de familia sa şi de satul unde-şi trăia viaţa.

Într-o zi a fost dus la Canal, fiind considerat chiabur, pentru cele cinci hectare de pământ pe care le avea, după ce secretarul de partid din comună a publicat într-un ziar articolul "Imperialiştii din Rădăşeni sug sângele poporului". Adevărul este de fapt cel mărturisit de cântăreţul bisericesc: "Când am venit în comună, comuniştii au vrut să mă las de biserică, să fiu îndrumător de-al lor. Nu am vrut să mă las de biserică şi m-au dus la Canal, la Poarta Albă".

Ziua când a fost dus la Canal, 17 august 1952, a fost pentru el "o zi de tristă aducere aminte", după cum povesteşte în amintirile sale. "Era o zi frumoasă de vară, dar tristă că ne aflam sub jugul comuniştilor şi ne puteam aştepta la orice."

În timp ce se odihnea după masă, în grădină, alături de socrul său, un jandarm de la primărie a venit şi i-a chemat să dea o declaraţie, după care, împreună cu socrul şi alţi cinci consăteni, a fost dus la Tâmpeşti, la închisoare, unde a stat timp de o lună, până ce au fost judecaţi, el şi socrul său primind câte trei ani de detenţie. "După o lună ne-au urcat într-o dubă şi ne-au dus la Canal. Ne-au dus prin Suceava, de unde au mai luat deţinuţi aduşi de la Humor şi Câmpulung. Ne-au băgat în dubă unul peste altul că nu puteam răsufla."

La Canal a început calvarul: "Mergeam prin sat vreo 5 km până la şantier, era cale ferată prin Canal, săpam şi încărcam în vagoane. A fost tare greu, într-o oră trebuia să umplem un vagon cu pământ. Era tare frig, într-o baracă dormeau vreo sută de oameni, norocul meu a fost că aveam haine groase, de lână, suman tot de lână şi căciulă bună. Nu era noapte să nu moară cineva, mureau uneori şi câte trei-patru. În fiecare zi, un hamal cu un cărucior bătea la poartă să vadă cine a mai murit. Mortul se acoperea cu o prelată şi era îngropat într-o groapă comună, iar familia era anunţată de deces abia după o lună".

Când s-a întors de la Canal, unde a stat jumătate de an, fiul Grigore, care se născuse în absenţa lui, împlinise deja trei luni. Familia a avut tăria să ia viaţa de la capăt. "Din munca de la câmp şi cea de la biserică şi-a realizat gospodăria cu de toate. S-a chinuit cu noi să ne crească şi să ne dea la şcoală", mărturisea unul dintre fii. "A căutat să-i împace pe toţi, nu i-a plăcut vrajba dintre oameni."

Ajuns la vârsta celor 100 de ani, cântăreţul bisericesc Vasile Miron are încă multe de spus. Cu vocea stinsă şi cuvinte puţine, îşi aminteşte nume şi date din tinereţe, recunoaşte personaje din fotografiile de epocă şi spune celor iubitori de dialog că "viaţa omului e 70 de ani, de vor fi în putere 80, ce este mai mult, osteneală şi durere" (Psalm 89, 10-11). (Va urma)