Fiul ploii

Mi-ar fi plăcut să am o a doua mamă, iar aceasta să fie ploaia. Celei ce m-a născut, care va rămâne mereu prima, îi datorez bucuria de a fi rudă cu pământul. Fac adică parte din cel mai mare neam care există pe lume. E bine să știi că nu ești în nici o împrejurare singur. Că-ți sare mereu cineva în ajutor. Fie un copac, fie o măgură de pe câmp, fie un fir de iarbă. Sunt, oricât de departe aș fi, peste tot acasă. Se găsește pretutindeni cineva dintre ai mei care nu-mi lasă sufletul să cadă. Atunci când mi se pare că nu-i mai poate opri nimeni căderea, vine de te miri unde o margine de pădure, o cumpănă de fântână, o floare de salcâm sau chiar parfumul amar al pelinului și-i spune: Ține-te de mine! Și el se ține. Ba chiar începe să se ridice, ajungând câteodată mai sus decât era înainte. Nu însă atât de sus cum s-ar fi întâmplat dacă ploaia ar fi fost cea de-a doua mamă a mea. Eram, în cazul acesta, rudă la fel de bună și cu cerul. Doamne, ce grozav ar fi fost să aud carul mare intrându-mi noaptea în curte și spunându-mi: Am văzut că nu dormi. Hai să dăm împreună o raită pe deasupra lumii! Ori să găsesc seara un pâlc de stele în pragul casei, zicându-mi c-au venit să-mi gonească întunericul din gânduri.

Sau să aud un nor cerându-mi să mă las purtat de el prin aer, atunci când îmi vine din senin să zbor. Să pui seninul la un loc cu norii. Despre asta e zborul, dacă nu știai!, să-mi strige norul râzând de sus. Nu știam! D-asta am și ținut morțiș să-mi fie ploaia mamă, ca să aflu. Și să mai aflu cum e atunci când, crezând c-ai rămas orfan, să simți o picătură de ploaie căzându-ți în palmă. Și ție să ți se pară că plângi. Cu toate picăturile unei ploi lungi de vară. Cu toate ploile cerului, luând-o pe linia dragostei din palma ta spre pământ.