Flacăra din pustiu - sihastrul român proslăvit în Țara Sfântă

Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț-Noul Hozevit nu a fost singurul român nevoitor în Țara Sfântă. Sunt mulți isihaști cunoscuți, dar și alții rămași anonimi, care s-au nevoit la Locurile Sfinte în vremuri felurite, chiar apropiate nouă. Acestea par să adune sufletele curate cu o voce pe care doar ele o aud - o chemare ce vine din adâncul pământului unde a pășit Hristos, din văzduhul care încă păstrează ecoul cuvintelor și rugăciunilor Sale.

Pietrele Ierusalimului, nisipul pustiului, vântul ce bate peste peșterile sfinților - toate poartă o taină pe care inimile alese o simt și o urmează, ca pe un fir nevăzut ce le leagă de Casa cerească. Nevoitorii au găsit în aceste locuri nu doar tăcerea adâncă în care se poate auzi glasul lui Dumnezeu, ci și acea pace cu totul străină acestei lumi, care coboară din înălțimi și se așază peste sufletul celui ce a învățat să nu mai caute nimic în afară de iubirea lui Dumnezeu.

La împlinirea a 65 de ani de la trecerea către veșnicele lăcașuri a iubitului nostru sfânt conațional și la aproape 90 de ani de când a părăsit România, se cuvine să amintim lucrarea lui Dumnezeu în viața sa și modelul pe care îl oferă nouă, bieți călători pe drumurile acestei vieți.

Vremurile noastre grăbite și zgomotoase au nevoie să se oprească în fața unor astfel de aghiografii care ne învață să urmărim esențialul. Sfântul Ioan Iacob ne arată că fericirea nu se află în agitația lumii, ci în liniștea inimii care L-a găsit pe Dumnezeu.

Pentru ca tradiția și istoriile să nu se piardă, voi folosi câteva dintre amintirile importante ale celor care l-au cunoscut și l-au întâlnit în viață, cu ani în urmă, când, fascinat de povestirile lor, doream să aflu taine din viețile de odinioară. Aceste amintiri se aseamănă cu nestematele unei comori duhovnicești - fiecare întâmplare, fiecare cuvânt păstrat în inima celor care l-au cunoscut pe Sfântul Ioan Iacob devin lumina care ne arată cum lucrează harul în sufletul celui ce se dăruiește cu totul lui Dumnezeu. Din aceste mărturii înțelegem că sfințenia nu este vis îndepărtat, ci roadă vie ce se coace în grădina inimii iubitoare de Hristos.

Primul dintre cei pe care i-am auzit vorbind adeseori despre Sfântul Ioan Iacob a fost prietenul său din tinerețe, arhimandritul Claudiu Derevleanu de la Mănăstirea Neamț. Deși nu afișa daruri spectaculoase, fiind un monah singuratic, fost tipograf și contabil, cu o viață întreagă petrecută la Neamț, Claudiu Derevleanu era o adevărată comoară de amintiri. În epoca noastră, când memoriile par să se șteargă cu ușurință și oamenii uită repede chipurile și faptele celor dragi, arhimandritul Claudiu era ca un testament viu al trecutului.

Chiar dacă nu a urmat studii universitare, căci învățătura adevărată a sufletului nu se dobândește din cărți, ci din trăirea alături de oamenii lui Dumnezeu, arhimandritul Claudiu reținea cu fidelitate întâmplări petrecute cu 50-60 de ani în urmă, precum întâlnirea și prietenia sa cu monahul Ioan Iacob, care, plecat în Țara Sfântă după o perioadă de ucenicie la Mănăstirea Neamț (1933-1936), ca și cum ar fi fost chemat de o voce pe care numai el o auzea, a trimis de puține ori vești celor din țară. Tăcerea aceasta nu era uitare, ci mai degrabă semn că inima lui se legase definitiv de locurile unde Hristos pășise și unde pustiul îl învăța un alt grai, diferit de cele omenești.

La momentul în care s-au descoperit în chip minunat moaștele sihastrului Ioan Iacob, după 20 de ani de ședere în Peștera „Sfânta Ana” de pe Valea Hozevei, s-au ivit și întrebările. Era ca și cum Dumnezeu ar fi vrut să ne amintească despre faptul că sfinții Săi trăiesc mai întâi în ascunzișul inimii Sale și abia apoi se arată lumii.

De fapt, nu se cunoșteau prea multe referitor la monahul Ioan Iacob. Cele mai multe lucruri despre el le știa arhimandritul Victorin Ursache, Superiorul Așezămintelor românești din Țara Sfântă, devenit în anul 1966 arhiereu în SUA, care îl cunoscuse îndeaproape. Arhimandritul Victorin era unul dintre acei oameni pe care Providența îi așază la vremea potrivită, pentru a fi martori ai lucrării lui Dumnezeu. Îl întâlnise atât la Mănăstirea Neamț, unde viețuise alături de viitorul sihastru o perioadă, dar mai ales intervenise personal, atât la Patriarhul Nicodim, cât și la Patriarhul Ierusalimului, Timotei, pentru hirotonia întru ierodiacon și ieromonah a Cuviosului Ioan Iacob, hirotonii care au avut loc pe Altarul de la Golgota, respectiv în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, în anul 1947, încoronând astfel chemarea duhovnicească a celui ce avea să devină lumină în pustiu.

În România, printre puținii care îl cunoșteau îndeaproape, chiar dacă nu singurul, era arhimandritul Claudiu Derevleanu, care a și răspuns numeroaselor întrebări formulate pe atunci. Am văzut cu ani în urmă manuscrisul de șapte sau opt pagini olografe, în care arhimandritul consemnase caligrafic tot ce își amintea despre cuviosul nemțean, atât privind călugăria în Biserica Înălțării Domnului din Mănăstirea Neamț, cât și despre așezarea lui duhovnicească, despre tăcerea lui blândă și privirea îndreptată mereu spre cer, ascultarea de la bolnița mănăstirii, unde învățase să vadă în fiecare suferind chipul lui Hristos, sau despre biblioteca vestită de altădată a Lavrei de la Neamț, unde își împlinise ascultarea citind nu doar cu ochii, ci și cu inima, căutând în fiecare carte izvor pentru sufletul său însetat de Dumnezeu.

Regret că nu am transcris atunci concluziile personale ale părintelui Claudiu Derevleanu. Uneori nu înțelegem în clipa trăirii cât de prețioase sunt cuvintele bătrânilor, și abia după ani ne dăm seama că ne-am aflat lângă comori pe care le-am lăsat să se risipească. Cred că acele însemnări au ajuns apoi la arhimandritul Ioanichie Bălan, care le-a publicat, salvând astfel din uitare o parte din moștenirea duhovnicească pe care părintele Claudiu o păstrase cu multă credincioșie. Așa au fost făcute cunoscute, pentru prima dată, la o scară mai largă, viața și lucrarea marelui nevoitor din obștea nemțeană, dar și ale sihaștrilor de pe Valea Iordanului, și mai apoi ale celor de pe Valea Hozevei, unde pustiul l-a primit în brațele sale ca pe un fiu mult-așteptat ce a trecut la Domnul în 5 august 1960. În acea zi de vară, când soarele ardea nemilos deasupra peșterilor sfinte, un suflet curat și-a dat ultima suflare pământească pentru a primi răsplata veșniciei.

Mai sunt câțiva martori prețioși care ne-au amintit de Sfântul Ioan Iacob. Unul dintre ei este Patriarhul Teoctist, viețuitor la Mănăstirea Neamț, care respirase în tinerețe aerul curat al Ortodoxiei neîmpovărate de griji lumești, și a fost un profund admirator al monahilor de acolo, care - așa după cum mărturisea adeseori, cu simplitatea și umilința celor care au văzut cu ochii lor roadele harului - fără să știe și să se considere sfinți, aveau o viață plină de virtuți, ajungând la măsura înaltă a apropierii de Dumnezeu.

Alt martor al acelor ani a fost cuviosul athonit Petroniu Tănase Prodromitul, de asemenea viețuitor în vremea aceea la Mănăstirea Neamț. Poate că recunoștea în tânărul monah de atunci aceeași sete duhovnicească care îl va purta și pe el către Athos, aceeași dorință arzândă de a trăi numai pentru Dumnezeu.

Povățuitorul duhovnicesc al Cuviosului Ioan Iacob în timpul viețuirii sale în Lavra Neamțului a fost schimonahul Iov Burlacu, trăitor peste 30 de ani în mănăstire și bun cunoscător al plantelor medicinale. Bunul Dumnezeu îi dăruise tânărului orfan tocmai îndrumătorul de care avea nevoie - un om care știa să vindece nu doar trupurile cu ierburile pământului, ci mai ales sufletele cu înțelepciunea dobândită în anii de nevoință.

Sfântul Ioan Iacob a dorit mult să intre în cinul monahal după ce își petrecuse copilăria și tinerețea în mari încercări și lipsuri, fiind orfan de la o vârstă fragedă. Suferința din pruncie îi fusese prima școală duhovnicească, învățându-l că în această lume nu există decât un singur sprijin adevărat: dragostea lui Dumnezeu. Privat de bucuriile și căldura sufletească specifice mediului familial, pruncul Ilie și-a îndreptat de timpuriu nădejdile către Dumnezeu și nu către oameni. La începutul viețuirii sale ca novice, a ucenicit pe lângă unii isihaști nemțeni, obiș­nuindu-se cu asprimea părintelui Iov și păstrând același duh în întreaga sa viață, încheiată la doar 47 de ani.

Din mărturiile monahilor de la Mănăstirea Neamț, schimonahul Iov ostenea necontenit întru cele duhovnicești, fiind un exemplu în ce privește postul, rugăciunea și nevoințele. Trăia ca și cum ar fi fost mereu în ajunul judecății, cu inima pregătită în fiecare clipă pentru întâlnirea cu Domnul. Își ținea tot timpul privirea în jos și cugeta la moarte, dar mintea îi era înălțată spre cer și avea inima larg deschisă față de ceilalți. Această aparentă contradicție era de fapt armonia desăvârșită a unui suflet care învățase să trăiască în lume fără să mai fie din lume. Monahii care l-au cunoscut spun că niciodată nu a fost văzut râzând sau vorbind cuvinte de prisos. Fiecare cuvânt al său era cântărit în cumpăna veșniciei, fiecare gest avea în spate rugăciunea. Mânca o dată în zi și dormea câteva ore, având sub cap un bolovan învelit cu un lăicer. Se pare că a găsit această piatră pe valea pârâului Maghernița, din apropierea mănăstirii, și i-a spus ucenicului: „Ce bine ar fi să o pun noaptea sub capul meu”. Monah de o rară nevoință!

Împreună cu cei care se aflau în ascultarea lui, în anumite perioade ale anului, aduna din poienile aflate în jurul mănăstirii plante medicinale, pe care le usca și le folosea apoi atât la ceaiuri, cât și la siropuri. În aceste ieșiri în natură, părintele Iov nu vedea doar plantele, ci pe Dumnezeu vorbind prin fiecare frunză și prin fiecare floare; nu culegea buruieni, ci aduna leacuri tămăduitoare deopotrivă pentru trup, cât pentru suflet. Din unele făcea, după o veche practică mănăstirească, pomezi, necesare tratării celor bolnavi. Cu timpul devenise foarte cunoscut, încât veneau la el călugări și mireni din mănăstirile zonei, dar și din sate, arătându-se plin de dragoste față de toți.

La Mănăstirea Neamț se păstrează o fotografie cu 14 călugări în camilafcă și mantii, realizată în ziua tunderii lor în monahism. Fotografia poate s-ar fi pierdut, iar detaliile despre nume și personaje nu s-ar fi păstrat, dacă un părinte cuvios al Mănăstirii Neamț, protosinghelul Vasian Iosub, viețuitor vreme de aproape 40 de ani la Schitul Icoana (1951-1988), nu ar fi făcut o însemnare, specificând cine erau novicii care au fost călugăriți în Joia Mare a Sfintelor Pătimiri, la 9 aprilie 1936.

Doi dintre cei tunși în monahism atunci lipsesc din fotografie. Ceilalți 14 au fost imortalizați de un fotograf al vremii. Imaginea de arhivă vorbește despre numărul mare de viețuitori din perioada interbelică în obștea Mănăstirii Neamț și despre frații de călugărie ai viitorului nevoitor din Țara Sfântă, canonizat de către Biserica Ortodoxă Română (1992) și de Patriarhia Ierusalimului (2016), Ioan Iacob Românul, Ioan Iacob Noul Hozevit sau Ioan Iacob de la Mănăstirea Neamț.

Citind numele scrise pe marginea fotografiei de către părintele Vasian Iosub, am constatat că am cunoscut câțiva frați de călugărie ai Sfântului Ioan Iacob. Despre alții am auzit mărturii prețioase, întrucât au fost monahi apreciați în obștea de la Neamț, iar despre alții am aflat din diferite izvoare sau din tăcerea mărturisitoare a mormintelor din cimitirul Lavrei. Căci și mormintele vorbesc - nu în cuvinte, ci cu pacea pe care o lasă în inima celui care se oprește lângă ele cu evlavie.

Cei prezenți în fotografie sunt: David Dumitrașcu, Ilarie Ungureanu, Calistru Bostan, Ambrozie Sandu, Daniil Radu, Emilian Merlescu, Vlasie Păscăriuc Moruz, Vichentie Huțu, Valentie Buleu, Iason Albu, Narcis Munteanu, Serafim Damian, Chesarie Grădinaru, Gherman Dănilă, unii ajunși mai târziu arhimandriți, protosingheli, oameni de nădejde.

Au fost mulți care nu au găsit răgazul să-și scrie amintirile despre acești bărbați plini de Duh Sfânt, oameni aleși și râvnitori, care constituie, așa cum ne spune într-o carte de suflet părintele Petroniu Prodromitul, icoane smerite din sfânta Ortodoxie românească.

Dar poate că aceasta este și frumusețea tainică a sfințeniei - că nu poate fi închisă în cuvinte, oricât de frumoase ar fi acestea. Sfântul Ioan Iacob și frații lui de călugărie rămân pentru noi mai mult decât amintiri: sunt stele care au străpuns noaptea vremii lor și continuă să lumineze calea celor care Îl caută pe Dumnezeu. Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire (I Corinteni 15, 41).

 Ei ne amintesc că în fiecare timp pustiurile acestei lumi se umplu de lumină pentru sufletele care știu să o primească și că harul nu încetează să lucreze în inimile celor care își pun nădejdea nu în cele văzute, ci în cele nevăzute.

Și veșnice!