Flori de câmp

Doar că, în loc s-o urce în Carul Mare, cum o amăgise, el a suit-o pe Niculina în căruță. Și-au pornit doar ei doi singuri-singurei peste câmp, printre grâiele ce începuseră să se îngălbenească, și printre cântecele pitpalacilor, ce izbucneau de-o parte și de alta a cailor, țâșnind cu mare viteză în văzduh, pentru a cădea în clipa următoare înapoi pe pământ, unde se scuturau macii de rouă, dar și de lumina fără de care n-ar fi știut caii pe unde să meargă - ar fost mai simplu cu Carul Mare, dar Constantin, cu toate că promitea mereu, nu se ținuse niciodată de cuvânt! Avusese un astfel de gând, îi treceau adesea prin minte gânduri la fel de năstrușnice, numai că își suise nevasta în căruță și dăduse bice cailor, nădăjduind să ajungă până seara la intrarea în București, unde aveau să rămână peste noapte, alături de alții ca ei, veniți, tot așa, de departe. Dormea sub cerul liber, în căruță, la marginea unui islaz, dar nu amândoi odată, ci cu rândul, ca să nu-i lase cumva fără cai hoții care mișunau peste tot.

Așa dormeau toți. Să se fi cunoscut între ei, n-ar mai fi existat câte un paznic pentru fiecare căruță, ci o pază comună pentru toate căruțele de acolo.

S-au întors tot peste câmp, cu spice de grâu și secară încă necoapte în jurul lor.

Cam ca ele era și Niculina, care-l născuse pe Marin, dar tot necoaptă rămăsese, fiindcă se mira continuu de lumina acelei zile de primăvară târzie și de macii de pe marginea drumului, ca și cum atunci vedea pentru prima dată maci, deși văzuse pogoane întregi în primăverile celelalte, însă mirarea ei se transforma aproape pe loc în bucurie și venea de la faptul că fusese, în fine, și ea la București.

Nici apă de la o fântână cu cumpănă - precum cea la care oprise Constantin ca să adape caii - nu mai băuse parcă tânăra femeie niciodată! Părea că bea acum pentru întâia oară, sorbind-o direct din ciutură, cu înghițituri mici, ca și cum voia s-o legumească.

„Satură-te, femeie! E destulă!”, a râs Constantin, privind-o cu coada ochiului.

Dar ea tocmai asta nu voia, să se sature. Nici de apa proaspătă din fântână, nici de priveliștea macilor de pe câmp, nici de lumina soarelui! Cu toate că puteau să sature, fiecare în parte, toate nevestele tinere de pe lume, Niculina își dorea să le legumească. Pentru că, numai legumindu-le, era încredințată că le simte până în străfundul sufletului gustul.

Înainte să pornească iarăși la drum, bărbatul a făcut un lucru pe care nu-l mai făcuse până atunci și n-avea să-l mai facă vreodată: a cules un buchet de flori din preajma fântânii și i l-a întins nevestei, cu privirea îndreptată în altă parte. Ca să n-o vadă rușinându-se, sau poate ca să nu-l vadă ea pe el. Nu s-au văzut unul pe altul, fiindcă Niculina stătea cu privirea în pământ. Și nu i-au văzut nici caii, care își umpluseră burțile cu apă și li se închideau pleoapele de somn. 

Femeia ținea strâns la piept buchetul acela, de parcă era toată viața ei adunată în el, viața ei alături de Constantin, nu numai cea de când se căsătoriseră, ci toată, până la capătul existenței lor comune.

Nu cumva exagerase cu bucuria?, s-a întrebat la câteva ore după aceea, când, prinzându-i noaptea pe drum, tăbărâse o ceată de haidamaci asupra lor, în valea de la Bălăria.

I-au lăsat în câteva minute fără cumpărăturile pe care le făcuseră la București.

Cel mai mult i-a părut rău nu de pumnii încasați, care i-au învinețit ochii, și nici de lovitura de ciomag ce l-ar fi lăsat fără suflare pe Constantin dacă-i nimerea scăfârlia, dar el se ferise la timp, îi atinsese doar umărul, nici de rochia pe care urma s-o îmbrace la nuntă, ci de florile ace­lea de câmp, pe care le puse­se la păstrare în cutele rochiei, cu dorința secretă de a păstra viața lor acolo. Căci după mintea ei încă necoaptă, de femeie simplă de la țară, care văzuse pentru prima oară Capitala și se dăduse, ținută de omul ei de mână, în scrânciob, la bâlciul de la Obor, bând mai apoi sirop de trandafir cu sifon și gheață, la o tarabă din bâlci, ea credea, zăpăcită de atâtea minunății, că ei doi or să se bucure toată viața de tinerețe și de lumină. Și dintr-odată se pomeniseră cu întunericul prăvălindu-se, ca o grămadă de bolovani, peste ei. Dar nu când se năpustiseră hoții simțise ea asta, ci după aceea. Când descoperise că dispăruseră și rochia de mireasă, și buchetul.

Avea să dispară oare și viața lor?

Fragment din romanul Goarna lui Tuturuz, în curs de apariție la Editura RAO.