Formalism formolizat

Citind Sfintele Evanghelii, observi în repetate rânduri insistența fariseilor, saducheilor, arhiereilor iudei asupra permanentizării formalismului lor pe care îl numesc viață. Acest formalism capătă multe forme și co­no­tații - de la iubirea de patrie până la forma exterioară a cultului, de la superstiții populare (spălatul excesiv pe mâini) și până la organizarea politică sub dominația romană. Tradiția, politicul, viața socială din vremea Mântuitorului se osificaseră, deveniseră monoliți asemenea complexului de la Stonehenge căruia și astăzi cercetătorii nu-i găsesc în mod deplin sensul. Pierzând sensul acestor acțiuni, oamenii de atunci repetau în neștire niște gesturi formale și numeau acest exercițiu de hamsteri pe roată cu termenul deplin de viață. Pentru ei, formalismul era totul, iar existența aceasta tristă, fără nici un Dumnezeu, era singura „corectă”. Pentru că formalismul, nota bene!, are drept esență mânia și ura. El se hrănește din ura față de cel care este diferit, care are altă părere și, chit că aceasta din urmă este adevărată, doar pentru simplul fapt că alege să facă lucrurile altfel, merită exclus, exilat, dizolvat din cartea neamului.

Nu doar neamurile cu o istorie religioasă bogată au și o cronică neagră a formalismului în care, din păcate, își înscriu numeroase pagini, ci și regimurile totalitare sau atee din perioada modernă. Acolo formalismul cuprinde întreaga viață socială și politică. Verbul „a (se) conforma” capătă valențe mitice. Cine nu se conformează riscă să strice toată structura politico-socială - în închipuirea regimului de la putere, desigur! Iar aici amintindu-ne de exemplul lui Caiafa, care credea că salvează neamul ucigându-L pe Hristos ne dăm seama ce precursor a fost, de fapt, acest arhiereu pentru toate conducerile ulterioare care au crezut că moartea unora reprezintă salvarea altora.

În esență, având drept catalizator ura, formalismul purcede direct de la părintele acesteia, patronul minciunii, marele ucigaș de oameni - diavolul. Poate pentru că și el este, de fapt, un mare formalist. Îi convin de minune persoanele care, în numele credinței, politicii, societății, ridică ura la rang de virtute, crezând că aruncându-i în închisoare, torturându-i, exilându-i, umilindu-i, ucigându-i pe alții fac ce trebuie, ba chiar că împlinesc voia lui Dumnezeu. „Vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu” (Ioan 16, 2). Ceasul acela nu a trecut, poate că încă nici nu a venit...

Însă, de vreme ce discursul urii încă mai este fluturat ca un stindard cu apetențe vechi, cu conotații adânc înrădăcinate în memoria națiunilor, poate că nu ar strica să ne amintim cu câtă răbdare l-a făcut Hristos să cadă în bernă prin desființarea formalismului care i-a stat la bază. Formalismul aproape a distrus poporul iudaic la câteva zeci de ani distanță de la executarea mârșavă a Mântuitorului și a pus capăt complet Ierusalimului la o sută de ani diferență. Eșecul politic, social și religios al formalismului a arătat până în prezent ce otravă malignă are la bază. Și chiar dacă în prezent regăsim națiuni care, hrănindu-se cu aceeași otravă, cred că vor izbândi, ne reamintim că nici o națiune formalistă nu a avut și nici nu are vreun viitor nu doar în lumea cealaltă, dar nici în lumea aceasta.

Formalismul dezbină, formalismul distruge creativitatea, formalismul îndepărtează de Dumnezeu, formalismul naște doar fanatism, ură și face ca omul să devină asemănător cu demonii, nicidecum cu Cel Preaînalt. De aceea, într-o vreme a turbu­lențelor și violenței, în care sub motivația religiei, politicului sau vieții sociale se ridică iarăși drapelul negru al formalismului și urii, trebuie să fim pregătiți să fim lumină, să fim vii, să avem puterea de a respinge ceea ce pare atât de asemănător cu ceea ce suntem, dar care doar ne lipsește de viața interioară - singura cu adevărat vie.

În esență, tot ceea ce avem de făcut este să ne adresăm o întrebare simplă și directă: prin ceea ce fac, prin ceea ce cred, prin ceea ce spun aduc mai multă iubire, trăiesc mai mult întru Dumnezeu, Care este un Dumnezeu al iubirii, nu al formalismului? Iar dacă răspunsul este nu, atunci am nevoie de o reașezare a vieții mele, de o reîntoarcere la Cel Care i-a mustrat pe farisei pentru împietrirea inimii lor, pe saduchei pentru necredința lor, pe arhierei pentru calculul politic viclean cu care judecau viața religioasă încredințată lor. Am nevoie să mă vindec de formalism, să-mi dau seama că nu sunt o întrupare a unor reguli, ci o persoană vie, care știe să pună regulile în contextul împlinirii celei mai importante dintre toate: a iubi până la moarte.

Și atunci voi vedea cum, dintr-o relicvă formolizată, credința îmi va deveni o lucrare vie. Iar spectrul formalismului va cădea într-un formol etern.