Forme fără fond: o tâlcuire bizantină

Marele critic și om politic Titu Maiorescu a subliniat în dese rânduri faptul că națiunea română este tentată să adopte forme ale gândirii și practicii din Occident fără a le înțelege fondul. Poate că această idee - care a circulat încă din Antichitate, în scrierile unui Tacitus sau Titus Livius, istorici romani înspăimântați de adoptarea obiceiurilor orientale care distrugeau disciplina și asprimea vieții romane sau, în Orient, în amendamentele unor Părinți ai Bisericii îngrijorați de preluarea fără nici o limită a gândirii și a filosofiei păgâne în cadrul Bisericii, cum au fost Vasile cel Mare sau Grigorie Teologul - nu este chiar atât de negativistă pe cât pare. Ea ne propune un exercițiu de realism și, totodată, ne îndeamnă la discernământ. Astăzi, pe cât se pare, mult prea preocupați de o libertate fără precedent, suntem tentați să cedăm tuturor impulsurilor și influențelor. Însă poate că tot ceea ce ne împinge la acest gest necugetat este tocmai teama că am rămas pe loc, într-un trecut îndepărtat, fără posibilitatea de a mai atinge momentul prezent.

Pentru a înțelege mai bine expunerea anterioară, apelez la un scurt text al istoricului britanic Steven Runciman: „Cu toată mândria sa intelectuală și disprețul sonor față de barbari, civilizația greacă a fost întotdeauna eclectică. Ca și strămoșii lor din Epoca Clasică, bizantinii au fost dispuși să învețe și să-și însușească unele cunoștințe de la popoarele vecine. Religia lor venea din Palestina, dreptul, de la Roma, ceremonialul, în cea mai mare parte, din Persia, iar unele elemente ale ținutei ceremoniale, chiar din China. [...] Eclectismul în sine nu este folositor, dar, odată susținut de o puternică tradiție autohtonă, ajută la păstrarea vie a celei din urmă” (Steven Runciman, Ultima renaștere bizantină, trad. de Vlad Lupescu, studiu introd. de Vasile Adrian Carabă, București, Ed. Nemira, 2016, pp. 104-105).

Imperiul Bizantin a preluat, cu mult discernământ, unele obiceiuri ale popoarelor barbare, fără a atenta la două elemente esențiale ale propriei sale organizări: religia și administrația. Aici, influențele au fost pur exterioare, fără a schimba în vreun fel fondul esențial al acestora. În măsura în care al doilea aspect prezintă puțin interes pentru tema actuală, mă voi concentra numai asupra fondului religios al Imperiului Bizantin. Acesta, cu toate influențele existente la vremea respectivă, a rămas aproape neschimbat. Liturghia a rămas aproape aceeași în decursul veacurilor. Trăirea spirituală nu cunoaște modificări. Sfințenia continuă să se manifeste atât prin viața ascetică, cât și prin cea a oamenilor smeriți care locuiesc în cetăți. Poate că procesiunile religioase devin mai fastuoase, locașurile de cult mai mari și mai frumos împodobite, mănăstirile se înmulțesc, iar azilurile pentru orfani, bătrâni și bolnavi sunt tot mai numeroase. Însă fondul esențial, acela al unei relații vii și sincere dintre sufletul creștinului și Dumnezeul cel iubitor de oameni, rămâne ne­schimbat.

Bizantinii nu cunosc forme fără fond. Ei creează în schimb forme pentru alte popoare, pe care acestea le înglobează. Forma esențială pe care o dăruiesc mai departe este cea a vieții creștine. Iar această formă are ceva particular față de toate celelalte: cuprinde în sine un fond care se dezvoltă odată cu ea, cel al harului dumnezeiesc. În plus, Bizanțul „exportă” și o formă administrativă fără pereche la vremea respectivă, un ceremonial de curte avansat, o structură a civilizației care ajută fiecare ­neam care o folosește să se dezvolte armonios.

Astăzi, însetăm după forme care nu ni se potrivesc pentru că nu ținem cont de fondul pe care îl avem. Iar fondul acestui neam este profund ortodox. De aceea, formele din Occident: administrative, politice, culturale, religioase, nu ni se potrivesc, ci ne fac mai mult rău în multe situații. Poate că a venit vremea să privim mai mult spre trecut pentru a ne redescoperi așa cum suntem. Nu vom fi nici cei mai eficienți, nici cei mai inteligenți, nici cei mai bogați dacă vom întreprinde acest gest, însă, în mod sigur, vom fi sinceri cu noi înșine și cu Dumnezeu. Nu este, poate, suficient, dar constituie un început bun. O formă care se naște din propriul fond, nu o mască inutilă după care ne ascundem eșecurile.