Frământări și mărturisiri din file ale vremurilor grele de demult

Cercetând cu atenţie arhiva părintelui arhimandrit Benedict Ghiuş am găsit și câteva plicuri cu scrisori de la Ioan Ianolide pe care părintele le-a primit şi le-a păstrat de-a lungul anilor. Deşi rare în timp, rândurile lui Ioan Ianolide către părintele Benedict Ghiuş sunt pline de substanţă. Cuprind mărturisirea unui suflet plin de frământări, dar şi de-o covârşitoare credinţă. Trecut prin multe încercări, unele chiar grele (23 de ani de închisoare), a nădăjduit mult în ajutorul de la Domnul. Venea adesea la Mănăstirea Cernica, unde îşi cumpărase un loc de veci și îl vizita pe părintele Benedict. Stăteau amândoi şi depănau amintiri din închisoare sau discutau despre Dumnezeu şi marea Lui dragoste faţă de creaţia Sa. Plin de „întrebările cutremurătoare ale lumii moderne”, Ioan Ianolide încerca să afle răspunsuri de la arhimandritul cărturar și încercat în cele duhovnicești.

21 Martie 1977

Iubite Părinte Benedict,

De puteam să ne mai întâlnim poate că eram mai sănătos, căci de la ultima mea vizită, ori am muncit până la istovire, ori am avut conflicte pe care ştiam de la bun început că nu le pot nici înlătura şi nici câştiga.
Muncesc în compensaţie. Am făcut lucruri frumoase, dar mi-am aflat numai duşmani, care m-au şicanat până la epuizare. În acest interval am fost de două ori internat în spital. Şi nu-mi va fi bine până ce nu voi avea un mediu de viaţă propice sufletului meu. Tac şi nu văd nici o speranţă. Mă inhib şi inhibiţia dă în plâns. Mă umilesc, dar o fac de frică şi nu din convingere. Tot gândesc despre lume şi tot mai departe mă simt de lume. Cred şi numai credinţa mă susţine. Deşi am stări de sensibilizare şi chiar de depresie, totuşi îmi menţin echilibrul sufletesc. Simt că Dumnezeu şi morţii care au ajuns la El sunt alături şi de mine şi de omenire. Calvarul rămâne totuşi calvar. Familia mă îngrijeşte. Ei sunt bine. Iată deci că totuşi sunt ocrotit. Şi simt ocrotirea Harului nu numai în fapte de viaţă, ci şi în adâncul sufletului meu.
Am aflat că vă simţiţi mai bine cu sănătatea şi sper că aşa este. Într-o direcţie anumită ştiu că suferiţi mai mult decât mine. Faptul că existaţi, faptul că vă rugaţi pentru mine şi pentru că mă bucur de dragostea sfinției voastre este o dovadă că aveţi un rost şi un rol în iconomia divină. În ceea ce priveşte Parkinsonul, să-l trataţi necontenit şi cu specialişti şi astfel veţi trăi mult şi bine. Ar fi pentru amândoi un balsam sufletesc şi vigoare vitală, dacă am sta pe balcon întovărăşindu-ne inimile şi minţile pe tăinuitele căi ale Domnului. Noi avem obligaţia iertării de 70 de ori câte 7 și lăsarea pedepsirii pe seama lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi aceasta ordinea lumii, atunci consecinţele ar fi catastrofale. Iubesc părinte, iubesc şi pe duşmani, dar cred și în Justiţie. Slavă Domnului!

I. Ianolide

15 Oct. 1980

Părinte Benedict,

După căutările unei vieţi întregi, aşezată la răscruce de ere, doresc să nu termin alergarea fără a mărturisi concluziile la care am ajuns, deşi prilejul de a o face public îmi este interzis. Sunt însă convins că va veni o zi în care oamenii, treziţi din buimăceala acestor vremuri, aflându-ne şi pe noi sub ele, se vor dovedi interesaţi să afle ceva de­spre experienţa noastră. Deci, întrucât cred că ne aflăm în durerile facerii unui nou ev creştin - unica salvare pentru lume -, încerc să sintetizez câteva aspecte ale lui.
Există un singur principiu unic, şi acesta este Hristos. El este originea, vârful piramidei şi finalitatea sufletului şi a existenţei umane, precum şi a creaţiei întregi.
Fără Hristos gândirea oamenilor este eronată, poate fi degradantă, iar dacă este împotriva lui Hristos, ea ajunge satanică. Dar nu numai cei care sunt în afara lui Hristos pot greşi, ci şi creştinii înşişi. Ne aflăm într-o profundă criză religioasă, spirituală, morală, culturală, politică, socială, ştiinţifică, tehnică, economică, o criză generală. Deci coordonata esențială a vremurilor este religiozitatea! Tocmai religiozitatea trebuie definită, pentru a nu repeta erorile trecutului. Religiozitatea trebuie să fie atotcuprinzătoare, într-o orânduire deplină, în care Dumnezeu şi omul să se întâlnească. La adevărurile descoperite de om, să cerem adevărul revelat de Dumnezeu. Omul trebuie să vâslească permanent între vis şi realitate.
Se pare că oamenii, fie din neputinţă, fie din decadenţă, şi-au croit o viziune convenabilă lor şi vremurilor. Este foarte greu a lupta cu formele degradate ale valorilor creştine, izvorâte din păcatele conştiente ale oamenilor, dar este şi mai greu a lupta cu incapacitatea oamenilor de a se dezvolta în mod unitar şi armonios, ei alunecând mereu pe o extremă. Trebuie înlăturate compromisurile morale. Este greu de a lupta cu egoismul individualist al unei lumi burgheze pretins creştine - dar este şi mai greu de a nu aluneca în extremă.
Spre rezolvarea tuturor problemelor umane într-o perfectă armonie şi fără exagerare funcţionează calea împărătească, ori a dreptei socoteli. Ea se poate realiza în toate planurile şi toate domeniile vieţii. În acest sens, creştinătatea trebuie să-şi asume depline răspunderi, dar să o facă cu adâncă iscusinţă şi înţelepciune. Clerul trebuie să dovedească sfinţenie în trăire şi integritate în mărturisire. Biserica se cuprinde și în laici și de aceea toți creştinii laici trebuie să conlucreze spre ajutorul și mângâierea tuturor.
Lumea, viaţa, istoria, societatea trebuie abordate cu îndrăzneală şi răspundere. Pentru a se mântui oamenii trebuie să slujească oamenilor. Dar pentru asta e nevoie de credinţă, iubire, jertfă, nebunie, putere, iscusinţă, luptă şi speranţă.
Aşa vede un om a cărui viaţă e făcută scrum, dar al cărui suflet e viu.

I. Ianolide