Frânturi din tradiţia mănăstirii Neamţului

La Mănăstirea Neamţ, cu 20 de ani în urmă, într-o seară de priveghere înspre sărbătoarea Întâmpinării Domnului (1 februarie 1989) se hotărâseră două călugării. Aspiranţii la acest fel de vieţuire erau elevi ai Seminarului Teologic din Mănăstirea Neamţ, unul în anul al V-lea şi celălalt în anul al III-lea. Aprobată de patriarhul Teoctist (locţiitor de Mitropolit al Moldovei) din anul precedent, călugăria a fost cumva un moment aşteptat în obştea mănăstirii, dar şi în cea a Seminarului din apropiere, de unde proveneau cei doi novici.

În vremea aceea, tunderile în monahism erau destul de rar întâlnite, în primul rând datorită interdicţiilor (încă în vigoare) atent supravegheate de Departamentul Cultelor.

Îmi amintesc atmosfera acelor zile, cu pregătire specifică, cu idealul vieţii călugăreşti în sine, cu bucurie şi frică deopotrivă.

De la amin la amin

Obştea de la Neamţ avea destul de puţini tineri şi parcă era nevoie de ucenici care să şadă la picioarele bătrânilor pentru povaţă şi pildă. Călugări vârstnici erau destui, unii venerabili şi încărcaţi de roade precum pomii roditori la vremea toamnei. Prezenţa lor se făcea simţită mai ales la praznicele mari de peste an, când se înveşmântau în alese soboare spre slava lui Dumnezeu.

Numeros sobor s-a adunat şi la privegherea Întâmpinării Domnului, împreună cu toţi elevii Seminarului. Rareori s-a întâmplat să fie prezenţi profesorii (cu două excepţii) şi elevii la o slujbă în mănăstire, în afară de vestitul hram al Înălţării Domnului.

Slujba a decurs frumos, în alese cântări interpretate de elevii seminarului. Biserica devenise prea strâmtă pentru mulţimea adunată.

După vecernie, litie şi psalmii utreniei, a fost săvârşită călugăria. Arhimandritul Bartolomeu, venit de la Văratec, a avut protia slujbei şi tot el a tuns pe cei doi novici. Au spus cuvinte înţelepte atât protosul slujbei cât şi directorul seminarului şi stareţii mănăstirilor Neamţ şi Horaiţa.

Ceremonia s-a terminat după miezul nopţii, nu înainte ca slujitorii şi elevii Seminarului să treacă pe la trapeză şi să se înfrupte din plăcinte cu bostan şi un pahar de vin bun. Monahul Cozma Cora, credinciosul pivnicer, avea grijă să nu irosească vinul mai mult decât trebuia.

În asemenea cazuri, proaspătul monah participa la toate slujbele, de la „amin la amin“. Citea la strană şi, dacă se pricepea, cânta la vecernie, utrenie şi Liturghie. Purta uniforma completă zi şi noapte, până când duhovnicul îi citea o rugăciune de dezlegare şi îl „slobozea“ de purtarea mantiei. La masă îi servea pe ceilalţi şi la urmă gusta câte puţin din bucate. La chilie era sfătuit să-şi facă toată pravila şi să citească câte o psaltire pe zi. Nu dormea pe pat cinci zile, ci pe scaun sau chiar jos, pe podea. Evita în acele zile discuţiile inutile şi se identifica, cât se putea, cu nevoitorii întru acelaşi duh din alte vremuri, care erau prezenţi, prin rugăciunile lor, în obştea mănăstirii.

„Locul întâlnirii cu istoria veacurilor trecute“

Călugăria într-o mănăstire ca Neamţ oferea, pe deasupra, un privilegiu rar. Novicii şi monahii deveneau contemporani cu domnitorii şi sfinţii mănăstirii, care ocroteau, cu rugăciunile lor, chinovia.

Ce sentiment te poate anima când te gândeşti că sumedenie de cuvioşi şi-au închinat viaţa în acelaşi loc, iar numele lor se află acum în Cartea vieţii de pe Tronul Mielului (Grigorie Dascălu şi ucenicii Sfântului Paisie, Pahomie, Ioan Iacob şi atâţia alţii)!

În tradiţia mănăstirii revin, de multe ori, numele unor monahi ale căror fapte minunate au ajuns până la noi. Dacă toate s-ar fi scris, s-ar fi adunat zeci de tomuri. Din păcate, multe nume şi cuvinte de învăţătură s-au pierdut. Aşa au dorit, din smerenie, cuvioşii care au lucrat faptele bune doar pentru Cel care vede şi răsplăteşte toate.

Mănăstirea Neamţ este şi locul întâlnirii cu istoria veacurilor trecute. Nicăieri n-au fost mai mulţi voievozi, boieri şi binefăcători care au dorit să-şi înveşnicească numele prin frumoase danii şi zidiri ca în acest loc.

Mănăstirea Neamţ este şi un colţ de rai, o zonă cu un pitoresc aparte şi cu privelişti încântătoare. Din pădurea de stejari seculari a Braniştei, drumeagul te duce către un ţinut mirific. Valea se deschide atât cât trebuie, străjuită de-o parte şi de alta de păduri de smarald care-şi trimit în zori şi pe înserat miresme de răşini şi glasul crengilor legănate în bătaia vântului. Simt şi acum aroma nemaiîntâlnită a brazilor în timpul primăvăratic, când se topeau zăpezile. Atunci nu-ţi mai doreai nimic. La fel era şi-n zilele târzii de toamnă, înaintea căderii zăpezilor. Dacă se întâmpla să te afli prin munţi la vremea înseratului, când sunau clopotele, trăiai sentimentul că asculţi cea mai armonioasă simfonie din lume într-un loc cu neasemuite frumuseţi lăsate de Creatorul a toate. Aceeaşi simfonie anunţa cerurile în ziua în care trupul vreunui monah cobora în ţărâna de la Bogoslov.

O parte din călugării nemţeni trăiau aceste adevăruri şi se cuminecau din ele.

Amintirile novicelui

În perioada Săptămânii Luminate, mult cinstita icoană a Precistei adusă de Paleologi înconjura în procesiune hotarul mănăstirii şi binecuvânta întreaga zonă. Cu decenii în urmă, înainte de izgonirea călugărilor din mănăstiri, sute de monahi şi vreo sută cinci zeci de fraţi însoţeau icoana prin poienile şi vâlcelele din jurul mănăstirii.

Până la jumătatea veacului al XX-lea, celebra icoană sau alte odoare de preţ ale mănăstirii erau purtate în procesiune şi spre muntele Rusu, Pocrov sau Vovidenia, unele dintre aceste momente descoperindu-le în însemnările unor trăitori nemţeni, cum ar fi cele ale părintelui profesor arhidiacon Ioan Ivan sau ale protosinghelului Vasian Iosub de la Icoana.

Cu toate că hramul mănăstirii este închinat Înălţării la cer a Domnului, Maica Domnului este considerată ocrotitoarea mănăstirii, iar călugării toţi s-au aşezat sub Acoperământul Ei. I-au închinat alese cântări şi laude fără încetare, cinstind-o cu mare evlavie şi nădejde de mijlocire la Tronul Dreptului Judecător. Aceste câteva gânduri şi le-a adus aminte novicele din seara de 1 februarie 1989, când braţele părinteşti i s-au deschis larg, iar Cea fără prihană îşi trimitea milostivirea fără margini din bătrâna icoană.