Fructul ascultării

Referințe directe sau indirecte la Patericul egiptean și la atât de umanii lui eroi ascetici se regăsesc în cele mai neașteptate locuri. De la „Sacrificiul" lui Andrei Tarkovski până la „Demonul amiezii" al lui Andrew Solomon, din mediile cele mai profund creștine și până în zone în care creștinismul este receptat doar ca fenomen și produs cultural, se pot identifica influențele experienței spirituale acumulate de marii părinți ai pus­tiei.

De la avva Ioan cel Pitic (sau Colov cum apare în unele traduceri care păstrează apelativul grecesc) au rămas mai bine de 40 de apoftegme, dar, dintre toate, cea mai cunoscută, care a făcut „carieră", este cea care deschide setul de povestiri: „Povesteau despre Ioan cel Pitic că, după ce s‑a retras la Sketis, lângă un bătrân din Tebaida, a trăit în pustiu. Părintele său a luat un băț uscat, l‑a răsădit și i‑a zis: «În fiecare zi stropește‑l cu câte un ulcior de apă proaspătă până când va rodi». De la chilia lor și până la apă era o distanță mare, pleca seara și se întorcea abia dimineața. După trei ani, bățul a prins viață și a rodit. Bătrânul a luat un fruct și l‑a dus la biserică, spunând fraților: «Luați și mâncați fructul ascultării»".

Aceasta este istorisirea pe care o exploatează Andrei Tarkovski în ultimul său film, o povestire cu un aer misterios, care se întipărește adânc în minte de la prima lectură a Patericului. Apoftegma intrigă prin absurdul ei, prin faptul că ceea ce pare a promova este obediența irațională, ascultarea orbească. Dar suntem deja pe un drum înfundat, dacă vrem să interpretăm și să în­țelegem în maniera aceasta întâmplarea de mai sus. Fără deschidere spirituală, apoftegma este doar o povestire caraghioasă. Și totuși, în spatele acestei aparențe greu de penetrat se ascunde sem­ni­ficația.

Olivier Clément spune că în lumea noastră, secularizată, insensibilă, dominată de gândirea economică, în care totul se poate vinde și cumpăra, creștinismul ar trebui să promoveze, pe cât este posibil, gratuitul și inasimilabilul. Acestea sunt valorile centrale care se regăsesc în centrul povestirii noastre. Ascultarea este în primul rând un act gratuit, pus în mișcare de dragoste și fără să aștepte nimic în schimb. În cazul ascultării monahale, motorul este iubirea față de Dumnezeu și față de bătrân, traversată de nădejdea întâlnirii față către față cu Domnul. Niciodată ascultarea nu poate fi echivalată perfect cu disciplina și nu vizează un scop imediat. Poate nicăieri nu este mai limpede aceasta decât în apoftegma despre care vorbim. Nici bătrânul și nici fratele nu au vrut să îl provoace pe Dumnezeu să dea viață unui băț mort de multă vreme. Atât unul, cât și celălalt s‑au prins în acest joc al iubirii și al ascultării în care fiecare își pune aproapele pe prim-plan, iar Dumnezeu a intervenit pentru a confirma și a răsplăti, pentru a da sens risipirii celor doi.

Povestirea despre avva Ioan cel Pitic mai spune ceva, în ultimă instanță. Răspunsul lui Dumnezeu survine liber, uneori imediat, iar alteori după ani de nevoință și insistență și că este surprinzător, neaș­tep­tat și personal. La măsura la care doar Domnul cel smerit în atotputernicia Sa poate.