Frumusețea simplității

Aș fi vrut să scriu eu cartea „Zăpezile copilăriei”. Dar mi-a luat-o înainte Ștefan Scripcariu. Par să fie desprinse din copilăria mea zăpezile din carte, numai că autorul lor s-a născut în nordul țării, destul de departe de satul meu natal, aflat în apropierea Dunării.

Nu cumva toate copilăriile seamănă între ele? Pesemne că da, chiar dacă părinții copiilor nu sunt la fel. Ștefan Scripcariu a avut parte, spre deosebire de mulți dintre noi, de un tată violent, care-și gonea deseori nevasta și copiii de acasă. Îi țineau de cald, în nopțile de iarnă petrecute pe drumuri, zăpezile și lacrimile din ochii mamei. Despre căldura acestora e vorba în prima sa carte, pe care a scris-o, dacă am înțeles bine, chiar atunci, în anii copilăriei, dar a publicat-o abia acum, în preajma vârstei la care descoperi că ți-a ajuns zăpada până la tâmple.

N-ar fi publicat-o, poate, niciodată, dacă nu l-ar fi îndemnat s-o facă unii dintre oamenii ce i-au citit poemele în proză și poeziile, între care și Daniela Șontică, cea care i-a dat curajul necesar, prefațându-i cartea. O carte nămețită de tristețe. Tristețea unui băiat însingurat ce crește la lumina tristeții unei mame care se folosește de toată puterea dragostei sale ca să-și apere copiii de suferință.

Am primit cartea lui Ștefan Scripcariu pe la mijlocul verii. Era taman bun nițel frig pe arșița din acele zile! Dar zăpezile din paginile ei erau calde. Aveau temperatura sufletului autorului. A mirării lui pline de candoare în fața frumuseții ninsorii, a stelelor de pe cer, a vântului, a copacilor albiți de zăpadă, a fumului ce iese pe coșul casei, a săniilor cu cai și a altor lucruri la fel de simple. (Când ninge/mie îmi place să privesc din fereastră/cum se așază peste tot/zăpada rece și albastră./Mă uit pe uliță/cum trec oameni înfofoliți/copii cu sănii/moșnegi gârboviți./Dar cel mai mult îmi place/să privesc din fereastră/ cum trece câte o sanie cu cai/pe la poarta noastră,/ atunci, mi se pare mie/că trăiesc și eu în poezie.)

Fără toate acestea, ca și fără poveștile întâlnite în cărți, n-ar fi avut prea multe motive de bucurie. Copilul Ștefan Scripcariu a învățat însă să se bucure de frumusețea simplității, scriind despre ea câteva caiete, care au devenit cartea de mai târziu. Mai așteaptă, dacă nu greșesc cumva, și altele la rând. Scrise tot în vremea de atunci. Îl rog, așa, ca de la copil la copil, să le dea și acestora drumul în lume. În aceste vremuri, ce sunt din ce în ce mai urâte, e parcă nevoie mai mult ca oricând de frumusețe și prospețime.