„Fugi, taci, linişteşte-te!“

Un lucru pe care trebuie să ni-l amintim de fiecare dată când citim Patericul egiptean este că soluţiile pe care le aflăm în paginile sale sunt soluţii particulare, dar cu valoare paradigmatică, de model. Adică ne putem găsi foarte bine rezolvarea acolo, dar nu înseamnă că ceea ce citim în Pateric este soluţia obligatorie în toate situaţiile. Într-o asemenea grilă pot fi citite şi primele două apoftegme despre avva Arsenie. Iată-le: Avva Arsenie, când încă era la palat, se ruga lui Dumnezeu zicând: „Doamne, arată-mi cum să mă mântuiesc!“ Şi i-a venit un glas care i-a zis: „Arsenie, fugi de oameni şi te vei mântui!“ Iar cea de-a doua: Tot el, după ce s-a retras în viaţă singuratică, s-a rugat din nou cu aceleaşi cuvinte. Şi a auzit un glas mare zicându-i: „Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te!“ Iată rădăcinile nepăcătuirii. Aceste descoperiri sunt făcute avvei Arsenie şi se adresează în primul rând lui, iar apoi celor care, având o structură sufletească similară, se pot mântui în acelaşi fel. Nu înseamnă că retragerea absolută, fuga de oameni sunt condiţii necesare pentru mântuirea fiecăruia. Ba mai mult chiar, nu înseamnă că soluţia aceasta, perfect valabilă pentru Arsenie, este aplicabilă tuturor călugărilor. Cele două revelaţii succesive care îl îndeamnă pe Arsenie să se retragă au ca punct culminant liniştea. Citindu-le împreună putem spune că Sfântului Arsenie i se porunceşte să fugă de oameni, să tacă pentru ca să se liniştească şi în felul acesta se va mântui. Îndrumarea vine şi pe fondul unei constituţii sufleteşti aparte. Arsenie este un iubitor al singurătăţii şi confirmă asta de fiecare dată când are ocazia. E de ajuns să vedem apoftegmele 7 şi 28. O vom reda aici doar pe prima dintre ele: Odată, fericitul arhiepiscop Teofil a venit la avva Arsenie împreună cu un mare dregător şi au cerut să asculte un cuvânt de la bătrân. După o tăcere scurtă bătrânul le-a zis: „Dacă vi-l spun, îl veţi păzi?“ Ei au promis că-l păzesc. Atunci bătrânul le-a zis: „Unde auziţi de Arsenie, nu vă apropiaţi!“ Nu poţi să vorbeşti despre avva Arsenie Romanul şi să nu pomeneşti însingurarea lui, dar în apoftegmele citate mai sus o atenţie deosebită merită înşiruirea: „fugi, taci, linişteşte-te!“ Această succesiune aduce aminte de cuvântul Mântuitorului: „Tu însă, când te rogi intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie“ (Mt. 6, 6). Rugăciunea se face aşadar în intimitate, în singurătate, cufundat înlăuntrul tău (ceea ce însă nu exclude nicidecum cultul sau rugăciunea publică). Pentru a obţine o astfel de intimitate de lungă durată cu Dumnezeu, e nevoie de retragere, de izolare. Apoi, după ce au fost eliminaţi pe cât posibil stimulii externi, ispitele şi tulburările care ar putea veni din afară, e nevoie de tăcere. În tăcere omul se adună în sine, iese din risipirea cotidiană şi se apropie, un pas în plus, de linişte. Acea isihie atât de favorabilă rugăciunii şi contemplaţiei. Retragerea, izolarea şi tăcerea nu sunt decât primii paşi, care în sine nu valorează nimic, pentru că singure aceste virtuţi nu te pot uni cu Dumnezeu. Dar ele oferă foarte bine cadrul pentru o atare întâlnire.